top of page
  • Poza scriitoruluiProfu'

Ride-ul Păcătoșilor: O Călătorie Inedită (Partea a II-a)

După prima noapte petrecută la Schitul Sfântul Andrei, am realizat că această aventură era abia la început. Continuăm povestea de unde am rămas, cu peripeții, descoperiri și momente care ne-au transformat călătoria într-una memorabilă.

Ride-ul Păcătoșilor: O Călătorie Inedită  (Partea a II-a)

Am deschis ușa bisericii și, spre surprinderea mea, era întuneric, nu foarte întuneric, dar suficient ca să îți lase impresia că nu este nimeni acolo. După o mică ezitare, am împins ușa complet și am intrat cu curaj, pășind cu grijă prin întuneric. Biserica era destul de mare, mai bine zis foarte mare, pentru că abia se auzea undeva în fundal un preot care bolborosea ceva, în greacă presupun, dar nu mi-am dat seama pentru că nu se auzea mai nimic. Intrând tiptil prin liniștea și întunericul din biserică, aveam impresia că fac un zgomot infernal, simțeam parcă cum sute de ochi se uitau dojenitor la mine. Nu a durat mult și m-am obișnuit cu întunericul, începând să observ siluetele de oameni așezate pe scaunele înșirate de-a lungul pereților, acele scaune mari ca niște jilțuri pe care le vedem prin bisericile ortodoxe. Ei bine, erau aproape pline.


Pășind cu precauție pe podeaua bisericii, m-am îndreptat spre stânga unde mi s-a părut că este un scaun liber. Și, surpriză, am ajuns chiar lângă OmBun, care fie se ruga, fie dormea. Era greu de spus în întuneric, dar întrucât nici eu, nici voi nu putem vedea, va trebui să acceptăm că și în cazul lui OmBun, principiul incertitudinii al lui Schrödinger se aplică. Atâta timp cât nu observăm, el poate să se roage sau să doarmă simultan, iar acest echilibru previne colapsul funcției de undă.


Bun, m-am așezat foarte ușor în scaun, dar acest "foarte ușor" a părut ca un tunet în liniștea bisericii. Ce bine că era întuneric, nu cred că s-a prins careva de unde a venit zgomotul. Imediat după ce m-am așezat, am intrat în aceeași stare duală în care era și OmBun, mă rugam sau dormeam, ambele în același timp, de frică să nu pierd echilibrul.


După ce am petrecut ceva timp în acea stare duală, am hotărât să observ, să măsor starea, și evident această intervenție, simpla observare a permis funcției de undă să se prăbușească, motiv pentru care am revenit cu picioarele pe pământ și am ieșit din biserică la fel cum am intrat.


Camarazii mei erau care mai de care mai împrăștiați prin schit, așa că, cumva telepatic cred, am reușit să ne strângem catrafusele și ne-am dus în grupulețe către capitală, adică 500 de metri mai departe de schit. Deja era zi în toată regula afară, am asaltat pe rând magazinul care avea plăcinte cu brânză, fierbinți, ne-am burdușit bine burțile cu ele și ne-am clătit mintea cu o cafea. A durat cam o oră sau poate mai mult până când am reușit să găsim un microbuz care să ne ducă mai departe către ultimul schit planificat să-l vizităm, Manastirea Rusikon. Mergeam la ruși. Până să găsim microbuzul, nu ne-am putut abține să nu facem puțin haz de unii și de alții, cum spuneam, încă niște liceeni în suflet și în minte. Cred că mai mult la minte, dar astea sunt detalii, ne simțeam bine și asta este tot ceea ce îți rămâne întipărit în minte.


Într-un final a venit microbuzul care avea mai puține locuri decât era nevoie, așa că am mers "pe scară". Drumul nu a fost prea lung, dar a fost pe jumătate plin de povești și glume, iar pe jumătate cu o liniște mormântală. Era atât de liniște că auzeam fiecare piatră care scrâșnea sub roțile și greutatea microbuzului. De ce? Simplu, un preot care călătorea cu noi ne-a reamintit pe un ton apăsat că suntem pe muntele sfânt ca să ne rugăm, nu să ne hlizim... așa că ne-a recomandat cu blândețe, dar pe tonalități înalte, să închidem gurile și să ne rugăm. Evident, ascultători, am închis ochii și am început. Și evident, rugându-ne, am ajuns parcă și mai repede la destinație. Eu chiar am avut și semne pe față și parcă îmi cursese puțin și saliva pe scaun de la intensitatea cu care m-am concentrat, doar sper că nu am sforăit ca să nu fi adăugat un sunet în plus la scrâșnetul pietrelor.


Bucuroși de drumul scurt, ne-am dat jos parcă mai vioi de data asta și am intrat în ultimul schit, unde am rămas cu gurile căscate. Pe lângă liniștea obișnuită pe care am întâlnit-o în toate celelalte schituri, aici totul părea abia construit, totul era la dungă. Am făcut ce am făcut și în celelalte părți: rugăciune, am pupat diverse moaște, am pierdut mai mult timp de data asta prin magazinul schitului ca să contribuim la bunăstarea bisericii ortodoxe.



Am coborât în port unde am așteptat destul de mult să vină ferry-ul să ne scoată de pe muntele sfânt. După o întârziere de mai mult de o oră, ferry-ul a sosit, spre fericirea Jockerului. Fața lui emana satisfacție și fericire în același timp. Bag de seamă că muntele sfânt l-a ajutat foarte mult, deja este parcă alt om, dar să nu divagăm. Am urcat pe ferry și, surpriză, era plin, adică foarte plin, abia aveai loc să te întorci pe loc. Spre deosebire de vaporul care ne-a adus unde oamenii erau serioși și într-o stare meditativă, acum oamenii aveau aceeași expresie ca Joker-ul, foarte interesant, nu credeți?


Cele aproape 2 ore au trecut repede, mai ales pentru mine, pentru că talentul de povestitor al lui Nemu m-a captivat și a accelerat trecerea timpului. Nu mai știu exact despre ce a vorbit, era ceva despre ce a făcut el în armată. Am prins primele fraze, după care cred că am experimentat somnul cu ochii deschiși. Oare există vreun termen științific pentru asta?


În sfârșit am acostat înapoi în portul din Ouranoupoli. În sfârșit ne întoarcem la jucăriile noastre, la mersul pe două roți. Doamne, cât mi-a lipsit! Hmm, am rămas cu niște cuvinte împrumutate de pe muntele sfânt. Până la motoare, ne-am oprit direct la un gyros pe care l-am devorat de parcă am rătăcit mai mult de un an pe o insulă doar cu apă de cocos.


Rapid, ne-am echipat, am încălecat pe motoare și am plecat hotărâți către Kavala, dar nu înainte să ne luăm rămas bun de la DonBila, care iar a plecat singur de nebun către casă în Craiova, și puțin mai târziu ne-am luat rămas bun și de la Trikey, el plecând direct către București. Ajunși în Kavala, am parcat repede, ne-am dus la duș... ce bucurie trebuie să fi fost în sufletul Jockerului că a turnat apă fierbinte pe el. Bine, cred că a avut și o mică parte de regret pentru că spăla sfințenia muntelui de pe el.



Am ieșit relativ rapid din camere și ne-am văzut la o apă sfințită blondă, mă rog mai multe ape sfințite. Acesta a fost momentul când OmBun ne-a încoronat cu patch-urile diviziei HaiHui, mândri membri ai HOG Bucharest Chapter România, motiv pentru care a fost nevoie să mai sfințim încă o dată momentul cu apă sfințită blondă.



O seară plină de evlavie și sfințenie, care s-a terminat cu o masă nu foarte de taină pentru că suntem un grup plin de viață. A doua zi, am încălecat pe șa și ne-am luat tălpășița către Balcik unde urma să ne reunim cu frații noștri din HOG Bucharest Chapter România. O zi importantă, mai ales pentru DOC, era ziua de naștere a lui, deci să-i urăm "La Mulți Ani", să ne trăiești, doctoreeeeee! PS: puteți să-i urati și voi "La Mulți Ani" că sigur nu se supără. Da, da, chiar aici pe Facebook, hai dați clic aici și faceți-i o surpriză ;)



Drumul a fost superb, curbe, discuții, iar curbe, Nemu care era prezent să ne deschidă barierele, un drum de neuitat. Am ajuns la hotel unde frații noștri erau deja în starea de relaxare și rapid ne-am acomodat și noi cu starea lor, petrecând o seară minunată alături de toți frații noștri și sărbătorindu-l pe DOC. La Mulți Ani, Doc! PS: i-ai scris "La Mulți Ani"? Nu? Uite aici link-ul.



A doua zi fiecare a făcut ce l-a dus capul, ne-am bucurat de Balcik și de liniștea de la Marea Neagră.




Drumul de întoarcere aproape că se pierde din amintiri, sentimentul de final parcă este un mic program software care are rolul de a șterge acel sentiment de despărțire care ne împinge cu gândurile către lumea reală, pământească. Ne întoarcem la ceea ce facem în mod curent, nu că ar fi ceva rău, ba pentru mulți dintre noi este o bucurie, dar nu este aceeași ca lumea asta, a noastră, a celor din HOG, a celor din Hai Hui. Ne întoarcem din haiducie și ne apucăm de "arat ogorul".


Întoarcerea a fost superbă, avem o țară superbă și sper să o putem întreține așa cum este și pentru generațiile următoare, astfel încât să se bucure și ele de țara asta.


Am ajuns devreme acasă, dar am ajuns și am răsuflat ușurați pentru că totul a mers bine și toți am ajuns cu bine, cu tolba plină de amintiri de neprețuit.


Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc, înseamnă că ai suflet de haiduc și inima de Hai Huian. Până la următoarea călătorie îți urez "Hai România"... că doar se apropie campionatul și cine știe pe unde ne duc roțile motocicletelor, dar rămâi aproape că sigur o să afli.


Sfârșit!



80 afișări

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page