Motociclete, Ploaie și Vinuri Rare: Golaniada 2025, Aventura fără Frontiere

După o iarnă lungă – mă rog, nu chiar iarnă, ci mai degrabă o toamnă rece – a venit luna Mai, luna când Hai Huienii se strâng de prin toate colțurile pentru cea mai tare tură din an. Toată lumea aștepta cu nerăbdare plecarea în Hai Hui, tema de anul acesta având numele „Golaniada”, nume care mă face să râd, fiind mai mult o impresie artistică.

Tura a început vineri la prima oră, cu întâlnire la KM 49 pe Autostrada Soarelui, pentru că urma să facem un mic ocol prin Republica Moldova pe la frații noștri moldoveni. Apropo, la KM49 dacă căutați cu atenție, puteți găsi abțibildul „Loc atins de Hai Huian”. Vă provoc să-mi trimiteți o poză cu el.

După ce ne-am strâns, ne-am organizat în grupe și am plecat în aventură. Privit din exterior, este spectaculos să vezi peste 25 de motociclete mergând în coloană. Dar din „interior” este și mai spectaculos. Fiecare rider, odată ajuns în grup, devine una cu grupul, și nu este o metaforă. Imaginează-ți: îmi pun geaca de piele care scârțâie ușor, pun casca pe cap și brusc se face liniște. Pun contactul la motocicletă, apăs butonul de pornire și simt vibrația ghidonului, urmată de mirosul specific de gaze arse. Caut din priviri grupul meu, eu sunt în grupul lui OmBun, poziția 4, după Doc și Nemu, iar în spate cu Ceack și MaiNea. La semnalul lui OmBun, pornim. Pe drum, fiecare membru din grup este atent la cel din față, protejându-l și păstrând distanța optimă. Mersul în tandem este ca un vals sau un tango sincronizat. Dacă în societate ne-am comporta așa, lucrurile ar merge mult mai bine.

Am ajuns la frontieră cu Republica Moldova. Totul părea părăsit și m-a izbit un gând filozofic inspirat din melodia „Imagine” a lui John Lennon: cum ar fi dacă n-ar exista granițe și războaie, iar grijile noastre ar fi doar să ne întreținem familiile și să lăsăm ceva bun în urmă? Revenind la realitate, ochii mi-au căzut pe asfaltul învechit și pe gheretele vameșilor deteriorate de vreme. Mi se părea ciudat că există o graniță între două popoare cu aceeași limbă și cultură.

Cât așteptam verificarea actelor, am intrat în vorbă cu doi moldoveni curioși de traseul nostru. Când le-am spus că mergem spre Purcari, pe autostrada M3, au izbucnit în râs: „Ce autostradă, domnule, aici nu sunteți în România! Moldova nu are nici o autostradă”, a spus unul dintre ei râzând cu poftă. Eu am continuat convins: „Avem autostrada M3 pe GPS, sigur este!” Au continuat să râdă și mai tare, iar eu am rămas cu convingerile mele, și ei cu râsul.

După verificarea actelor și o poză cu vameșii, am pornit spre Purcari. Primii kilometri moldovenești au fost dificili din cauza asfaltului prost, motocicletele fiind mai mult în aer decât pe asfalt. Nemu a repetat experiența de anul trecut, căzându-i farul, reparat ulterior românește, cu mult scotch. La Purcari, însă, am avut parte de o primire incredibilă, cu mâncare delicioasă și degustări de vinuri. Oamenii au fost extrem de primitori și am realizat că ospitalitatea moldovenească este greu de egalat.

A doua zi am pornit spre Chișinău, curios să descopăr vibe-ul orașului. Prânzul la un restaurant tradițional moldovenesc a fost o adevărată provocare, masa fiind plină cu bunătăți. Ne-ar fi prins bine un „Flămânzilă” din povești, să ne ajute să terminăm toate bucatele. Am ciugulit ca vrăbiuțele, iar ce n-am putut mânca am luat la pachet. Apoi am vizitat Mileștii Mici, crama cu cea mai mare colecție de vinuri din lume, impresionantă prin galeriile subterane întinse pe aproximativ 200 km.

Seara, în centrul Chișinăului, am nimerit la Festivalul Tradițiilor Românești, dar ploaia ne-a alungat repede. Următoarea zi, tot pe ploaie, am explorat Cramele Cricova, unde ne-am plimbat pe străzi subterane cu nume celebre și am admirat vinuri rare, inclusiv o sticlă din 1902. Tiraspol este o alta poveste de spus la un pahar de vin.

Din Chișinău am trecut înapoi în România, spre Vatra Moldoviței. Ne-am adus aminte cât de frumoasă e țara noastră, cu drumuri șerpuitoare și peisaje de poveste. Bucovina ne-a întâmpinat cu ospitalitatea ei caldă, iar ploaia, deși ne-a însoțit, nu ne-a știrbit entuziasmul. Am ales traseul cel mai scurt din cauza vremii, însă tot am ajuns destul de uzi. Gazdele ne-au primit perfect, iar după o seară de odihnă și povești, ne-am uscat hainele.

A doua zi, odihniți și dornici de aventură, am plecat mai departe, sperând să scăpăm de ploaie. Traseul trebuia să fie unul spectaculos: Vatra Moldoviței – Pojorâta – Transrarău – Broșteni – Frasin – Gura Humorului – Pipirig – Bicaz, dar ploaia ne-a obligat sa alegem unul mai direct către Bicaz.

Drumul prin Cheile Bicazului ne-a tăiat respirația, ca de fiecare dată. Peisajele sunt incredibile, iar liniștea grupului, accentuată de asfaltul umed și atenția sporită, a creat o atmosferă aparte. Era o liniște profundă, mai mult simțită decât auzită, care ne-a conectat cu drumul și cu natura din jur.

La Richiș, un sat pitoresc, am avut parte de cazare în case tradiționale și o masă haiducească, cu muzică și voie bună. Următoarea zi era una specială pentru mine, ca în fiecare Hai Hui, întotdeauna există situații neprevăzute și o schimbare continuă de rideri, unii vin, alții pleacă, fiecare este liber să aleagă unde merge și cât stă. De această dată, eu și Vărul am plecat împreună, el spre Craiova, eu spre București, pentru că trebuia să mă pregătesc pentru absolvirea cursului Erisma – o călătorie personală profundă, plină de emoții. Am mers împreună până la Râmnicu Vâlcea, unde ne-am despărțit. Am ajuns acasă pe seară și m-am apucat de discurs. M-am bucurat și de prezența fiului meu, venit din Olanda, în vacanță. Nu pot descrie ce simt de fiecare dată când îl văd – o iubire pe care doar un părinte o poate înțelege.

Noaptea târziu, în timp ce mă pregăteam, am avut parte de o întâmplare amuzantă: fiul meu folosise aparatul meu de bărbierit și a uitat să-l regleze. În loc să-mi aranjez barba, am ajuns să mi-o rad complet! Am zâmbit și mi-am spus că, într-un fel, noul look se potrivea perfect cu discursul pe care urma să-l țin.

Dimineața a venit cu emoții mari, iar discursurile colegilor mei de la Erisma m-au impresionat profund. M-am bucurat să descopăr la Erisma că România are încă oameni de valoare. Discursul meu, evident, nu a ieșit exact ca pe hârtie, dar a fost rostit din suflet, așa cum trebuie.

Discurs de absolvire Erisma:

Implicarea Civică – O Responsabilitate Continuă

Bună ziua, mă numesc Laurentiu Bogdan.

Toți știm că schimbarea este singura constantă. Și totuși, de multe ori, ne purtăm ca și cum nu ar fi așa.

Îmi amintesc cu drag cum, înainte de ’89, mergeam la magazinul "Cafea" să cumpăr cafea proaspăt râșnită. Țineam punga caldă pe obraz, bucurându-mă de mirosul intens. Sau cum iarna primeam câte o banană pe zi – o savuram încet, ca să țină mai mult.

Dar, dincolo de aceste amintiri calde, îmi aduc aminte de serile în care părinții mei ascultau Europa Liberă, în liniște, cu ușile bine închise. Aveam doar 14 ani în 1989. Nu înțelegeam tot, dar știam că e bine că Ceaușescu a căzut. Era un sentiment de speranță și libertate.

După Revoluție, au urmat ani grei, fiecare încercând să se descurce. Ne-am obișnuit cu democrația, dar am făcut o greșeală: am crezut că ea se întreține singură.

Ne-am concentrat pe carierele noastre, pe familiile noastre, pe dezvoltarea personală. Am muncit, am evoluat – dar cine a avut grijă de democrație?

Și uităm mereu că schimbarea este singura constantă. Doar că, dacă nu ne implicăm, schimbarea poate veni fără noi, peste noi. Iar atunci când nu ne implicăm, riscăm ca democrația să fie slăbită, chiar pierdută.

Sigur, votăm din patru în patru ani. Dar este votul suficient pentru a păstra democrația vie?

Privind la ultimii 35 de ani, răspunsul e clar: nu.

Democrația nu e doar despre alegeri – e despre implicare activă, constantă: să ne punem întrebări, să participăm la viața comunității, să nu lăsăm doar pe alții să decidă.

Din fericire, astăzi avem instrumente mai ușoare ca niciodată pentru a ne implica.

Putem participa la consultări publice online, putem semna petiții digitale, putem contribui la proiecte comunitare sau inițiative civice locale. Putem scrie autorităților, ne putem exprima opiniile pe platforme sociale, putem susține ONG-uri sau cauze care contează pentru noi.

Implicarea civică nu trebuie să fie un efort uriaș, dar trebuie să fie constantă.

Repet: schimbarea este singura constantă.

Și dacă nu ne implicăm, schimbarea va veni fără noi.

Trebuie să fim noi schimbarea.

Democrația nu este un spectacol la care să fim spectatori – este o responsabilitate de zi cu zi, a fiecăruia dintre noi.

Vă mulțumesc!

După ce m-am întors de la Erisma, încă plin de emoții și cu inima ușurată după discurs, m-am reîntors pe drum. De data aceasta, singur. Am urcat pe motocicletă cu gândul la tot ce trăisem în ultimele zile, cu sufletul încă vibrând de discursuri și cu barba proaspăt rasă, zâmbind la întâmplarea cu fiul meu.

Drumul până la Rocker's Inn, undeva între Moldova Nouă și Oravița, la Sasca Montană, a fost o adevărată terapie. Am ieșit repede din București și am început să admir Clisura Dunării, unul dintre cele mai spectaculoase locuri din România. Pe tot parcursul drumului, abia dacă am întâlnit câteva mașini. M-am bucurat de fiecare curbă, fiecare rază de soare și de liniștea aceea specială care te învăluie atunci când ești singur pe două roți.

Am încheiat ziua cu un apus incredibil, cu soarele scufundându-se printre dealuri, într-un peisaj care părea desprins dintr-o carte poștală. La Rocker's Inn, m-au așteptat prietenii cu o bere rece și o porție de mâncare păstrată caldă special pentru mine. Este reconfortant să știi că, indiferent cât de departe ai merge, HOG-ul te așteaptă mereu cu brațele deschise.

A doua zi a fost dedicată relaxării. Am stat la povești, am râs, am depanat amintiri din tură și am început să punem la cale următoarea aventură, care urma să vină peste doar o săptămână: un traseu prin Balcani până în Istria.

Tura Hai Huienilor 2025 s-a încheiat, ca de fiecare dată, cu sufletul plin, cu amintiri care mă vor însoți multă vreme și cu promisiunea că aventura continuă.