Așa mă bucur eu
Weekendul trecut am fost invitați de Moldavia Bikers la Bacău, la petrecerea lor de închidere de sezon. Genul acela de eveniment la care te duci pentru oameni, atmosferă, povești, muzică, un pahar, o strângere de mână și, inevitabil, pentru comparații mai mult sau mai puțin rostite între „cum fac ei” și „cum facem noi”.
Și trebuie spus de la început: oamenii de la Moldavia Bikers s-au organizat impresionant de frumos. Clubhouse-ul, muzica, atmosfera, felul în care ne-au primit, toate au fost peste așteptări. A fost o petrecere pe cinste, cu sentimentul acela rar că ai nimerit într-un loc făcut de oameni care chiar au pus suflet acolo. Mă bucur sincer că am participat. Mulțumim, Moldavia Bikers, pentru invitație și pentru primire.
Invitația venise pe grupul HOG, frumos, organizat, cu plecare sâmbătă, întoarcere duminică. Adică acea formulare care, spusă suficient de serios, te face să-ți imaginezi că pleacă un detașament de bărbați spre front, nu un grup de motocicliști spre o petrecere la Bacău.
Dar, mă rog, fiecare comunitate are poezia ei.
Pentru ride s-a făcut și un grup separat, unde am încercat să aflăm, printre altele, cine vine cu motocicleta și cine vine cu mașina. Eu am pus întrebarea în stilul meu, mai glumeț, poate un pic prea glumeț pentru un context în care fiecare citește mesajele cu starea lui de moment.
Și, cum se întâmplă uneori pe grupuri, gluma n-a ajuns la toată lumea în forma în care plecase de la mine. A fost luată mai în serios decât o gândisem eu, iar discuția s-a dus imediat spre ideea că participarea contează, indiferent dacă omul vine pe două roți sau pe patru.
Ceea ce, până la urmă, e corect.
Doar că mie, din toată povestea asta, mi s-a aprins un bec. Mi-am dat seama că, dincolo de glumă, dincolo de sondaj și de cine cu ce vine la Bacău, eu simțeam nevoia să scriu despre altceva: despre bucuria de a merge pe motocicletă.
Nu despre cine e mai motociclist. Nu despre cine are dreptate. Nu despre cine îngheață mai frumos sau cine are voie să parcheze mai aproape de intrare pentru că a venit pe două roți.
Despre bucurie.
Pentru mine, mersul pe motocicletă este bucurie pură. Și știu că sună mare, poate chiar un pic siropos, dar nu găsesc o formulare mai cinstită. Este bucuria de a merge pur și simplu, indiferent de vreme, de drum, de temperatură, de cât de comod sau incomod este totul.
Dacă e frig, mă bucur.
Dacă plouă, mă bucur.
Dacă sunt 45 de grade și simt cum fierbe aerul între asfalt, motor și geaca de piele, mă bucur.
Nu înseamnă că îmi place să sufăr. Să nu dramatizăm. Nu plec de acasă visând romantic la degete amorțite și chiloți lipiți de mine ca un act de identitate provizoriu. Nu caut ploaia, nu mă rog pentru vânt lateral și nu mă trezesc dimineața spunând: „Doamne, dă-mi azi o burniță rece pe Valea Prahovei, că altfel nu simt că trăiesc.”
Dar dacă ele vin, fac parte din poveste.
Frigul din mâini și din picioare, apa rece care își găsește drum printre cască și gulerul gecii, căldura care te face să transpiri până te întrebi dacă mai ești om sau supă la pungă, toate astea nu îmi anulează bucuria. O fac mai prezentă.
Aici cred că e diferența.
Pe motocicletă nu ești spectator. Nu treci prin vreme ca printr-un geam. Nu apeși un buton să faci 22 de grade, nu închizi ploaia afară, nu dai mai tare muzica să nu mai auzi lumea. Pe motor, lumea intră peste tine. Cu vânt, cu miros, cu praf, cu frig, cu soare, cu stropi, cu asfalt prost, cu asfalt bun, cu sate, cu tiruri, cu câini ambițioși și cu benzinării în care cafeaua are gust de plastic încălzit.
Și, culmea, tocmai asta mă liniștește.
Fiecare moment pe motocicletă mă face mai prezent. Îmi pune gândurile în ordine. Mă scoate din alergătura aceea permanentă în care mintea se duce în zece direcții deodată și niciuna nu e acolo unde sunt eu. Pe motor nu prea ai luxul acesta. Trebuie să fii acolo. Cu mintea și cu trupul.
Simți drumul în palme, în umeri, în șale. Simți când scade temperatura. Simți când asfaltul devine lucios. Simți când motocicleta merge rotund și când ceva nu e chiar cum trebuie. Simți că ai obosit înainte să recunoști că ai obosit. Simți că ai intrat într-o curbă un pic mai optimist decât era cazul și, brusc, toate problemele tale filozofice dispar, pentru că ai una mult mai concretă de rezolvat în următoarele două secunde.
Motocicleta te aduce înapoi.
Poate de asta nu aș da aceste senzații pe confortul unei mașini. Nu pentru că mașina ar fi ceva rău. Doamne ferește. Mașina e minunată când plouă urât, când ai bagaje, când ai de dus oameni, când vrei să ajungi uscat, cald și cu demnitatea textilă intactă. Nu trebuie să transformăm fiecare alegere într-o bătălie ideologică.
Dar pentru mine, dacă am de ales între confortul unei mașini și bucuria de a merge pe motocicletă, aleg motocicleta.
Nu pentru că sunt mai tare. Nu pentru că vreau să demonstrez ceva cuiva. Ci pentru că așa mă bucur eu.
Și cred că aici greșim uneori, în comunitățile astea ale noastre. Cădem prea ușor în patima judecării. Punem etichete pe frunțile altora cu o viteză pe care n-o prindem nici pe autostradă. Ăla e motociclist adevărat. Ăla nu e. Ăla vine cu mașina. Ăla merge doar pe soare. Ăla iese doar până la cafea. Ăla se dă mare. Ăla e prea prudent. Ăla e prea nebun.
Și tot așa, până uităm partea cea mai simplă: fiecare are felul lui de a trăi motociclismul.
Pentru unii, bucuria este drumul lung. Pentru alții, întâlnirea de la final. Pentru unii, motorul este motivul principal. Pentru alții, oamenii sunt motivul principal, iar motocicleta este biletul de intrare într-o gașcă. Unii vin pe două roți indiferent de vreme. Alții vin cu mașina dacă e frig, dacă plouă sau dacă pur și simplu așa se simt mai bine.
Și e în regulă.
Ce pentru mine este bucurie, pentru altul poate fi chin inutil. Ce pentru altul este o alegere firească, pentru mine poate părea o ocazie ratată de a mai face niște kilometri pe motor. Dar asta nu ne face dușmani, nu ne pune în tabere și, mai ales, nu ne dă dreptul să ne măsurăm unii altora „motociclismul” cu ruleta morală din buzunar.
Bucuria mea nu trebuie să devină standardul altuia.
Asta încerc să-mi amintesc și eu, pentru că nu sunt scutit de prostia asta. Și eu judec uneori. Și eu mă uit strâmb. Și eu am momente în care îmi vine să zic: „Cum adică vii cu mașina la ride?” După care, dacă am noroc, îmi trece suficient de repede cât să-mi dau seama că omul poate are motivele lui, plăcerea lui, limitele lui sau pur și simplu altă definiție a bucuriei.
Doar că definiția mea rămâne asta: dacă pot merge pe motocicletă, merg pe motocicletă.
La Bacău, dincolo de discuția asta, Moldavia Bikers ne-au arătat foarte frumos ce înseamnă să construiești ceva în jurul unei comunități. Clubhouse-ul lor, felul în care au pregătit petrecerea, muzica bună, atmosfera, oamenii, toate aveau ceva așezat, firesc, făcut cu grijă și cu chef real de a aduce motocicliștii la un loc.
Și poate tocmai pentru că petrecerea a fost reușită, pentru mine a rămas și mai clară întrebarea simplă de la care plecasem: ce ne aduce, de fapt, împreună?
Pentru unii, întâlnirea de la final. Pentru alții, gașca. Pentru unii, muzica, poveștile, sentimentul că aparțin unui loc. Pentru mine, începutul rămâne motocicleta în mișcare.
Momentul în care pornești motorul și pleci. Nu contează dacă pleci spre Bacău, spre mare, spre munte, spre o cafea la 40 de kilometri sau doar să dai o tură cât să nu mai stai cu gândurile claie peste grămadă. Contează clipa aceea în care roata se pune în mișcare și lumea se așază altfel.
Nu mai ești chiar același om care a coborât din casă.
Ai cască, ai mănuși, ai drum, ai motorul sub tine și, pentru o vreme, viața se simplifică. Nu dispar problemele. Nu devii mai înțelept. Nu se rezolvă facturile, relațiile, durerile de spate sau mesajele la care n-ai răspuns de trei zile. Dar se face liniște într-un fel pe care eu nu-l găsesc în altă parte.
O liniște ciudată, cu motor, vânt și zgomot.
Poate tocmai de asta e greu de explicat celor care nu simt la fel. Cum să-i spui cuiva că te liniștește frigul? Că ploaia nu te sperie neapărat? Că disconfortul, în doze suportabile, te aduce mai aproape de tine? Că uneori preferi să ajungi ud, obosit și cu mâinile reci, dar cu zâmbetul ăla tâmp pe față, decât perfect uscat și perfect absent?
Nu prea ai cum.
Și nici nu trebuie.
Motociclismul, pentru mine, nu e un concurs de rezistență și nici o diplomă de bărbat adevărat. Nu e despre cine a îndurat mai mult, cine a mers pe vreme mai proastă sau cine are mai multe povești cu „mamă, ce nasol a fost, dar am ajuns”. Nu vreau să transform plăcerea mea într-o probă sportivă pentru alții.
Este, mai simplu, felul în care eu mă bucur de lume.
Mă bucur de drum și când e ușor, și când e incomod. Mă bucur de motocicletă și când merge impecabil, și când mă obosește. Mă bucur de gașcă, dar mă bucur și de momentele în care sunt singur în cască, cu gândurile mele, care în sfârșit nu se mai calcă în picioare.
Iar dacă altcineva se bucură altfel, foarte bine. Să vină cu mașina, cu motorul, cu trenul, cu ce vrea el. Să vină la petrecere, să stea la povești, să asculte muzică, să râdă, să construiască locuri, cluburi și întâlniri. Toate sunt importante.
Doar să nu uităm că bucuria nu arată la fel pentru toți.
A mea are două roți, miroase uneori a benzină, alteori a ploaie pe asfalt încins, îmi amorțește degetele când e frig și mă face să transpir ca un om care a luat decizii vestimentare discutabile la 45 de grade.
Și n-aș da-o pe confortul unei mașini.
Nu pentru că sunt mai tare.
Ci pentru că sunt, pur și simplu, mai fericit așa.
Comentarii