Sfânta Vacă - India, Himalaya și prima mea aventură adevărată off-road
- Profu'
- acum 6 ore
- 11 min de citit
Nu mi-am dorit să merg în India.
Cred că este important să spun asta de la început, mai ales pentru că articolul acesta este despre o călătorie care, până la urmă, mi-a plăcut. Aveam o problemă cu India înainte să ajung acolo și problema se numea, foarte simplu, mizerie. Văzusem suficiente imagini, citisem suficiente povești și îmi formasem în cap o imagine destul de clară despre ce urma să găsesc acolo, iar eu nu eram deloc nerăbdător să verific dacă imaginea mea este corectă.
În schimb, când OmBun mi-a spus că este vorba despre o expediție moto prin Himalaya, lucrurile s-au schimbat. India nu mă interesa prea mult, dar Himalaya... ei bine, Himalaya este genul de cuvânt care te face să te uiți de două ori la ofertă.
Așa am ajuns să plec spre Delhi, cu ceva emoții pentru că urma să fie prima mea experiență adevărată de off-road și cu o carte în bagaj, „Arcul de Triumf” de Erich Maria Remarque, pe care am și terminat-o în avion, pentru că, evident, eu nu pot să dorm în avion nici dacă avionul merge gol și îmi rezervă cineva trei scaune.
Expediția am făcut-o împreună cu Wanderlust Expeditions, iar pentru că orice călătorie serioasă are nevoie de un nume, noi am botezat-o „Sfânta Vacă”.
Nu cred că exista un nume mai potrivit pentru o gașcă de motocicliști români care pleacă în India pe Royal Enfield Himalayan.
Și mai aveam o emoție. Nu doar pentru India, ci pentru faptul că urma să merg, pentru prima dată, cu motocicleta pe teren pe care nu prea îl mai puteai numi drum.
Sau, cel puțin, asta speram.
Am ajuns în India cu Remarque în cap
Zbor lung. Nu am dormit deloc. Din fericire, aveam „Arcul de Triumf”, de Remarque.
Am terminat-o în avion.
Și, privind retrospectiv, nu știu dacă am ales cea mai bună carte pentru începutul unei călătorii în India sau, dimpotrivă, exact cartea potrivită.
Remarque vorbește despre oameni care încearcă să-și ducă viața mai departe într-o lume grea, apăsătoare, în care lipsurile, nesiguranța și trecutul își pun amprenta asupra fiecărei zile. Eu am închis cartea în avion și, câteva ore mai târziu, am deschis ușa avionului în Delhi.
Aerul era cald și umed și m-a lovit imediat în față. Nu era aerul acela uscat și curat cu care cobori din avion într-o destinație de munte; era gros, lipicios și mirosea a ceva ce nu puteam identifica.
Nu spun că India de astăzi are vreo legătură directă cu Europa lui Remarque și nici nu vreau să fac o comparație forțată între lucruri care nu sunt comparabile. Dar senzația aceea de lume grea, aglomerată, în care oamenii își duc viața mai departe indiferent de condiții, mi-a continuat cumva lectura în lumea reală.
Și poate că tocmai de aceea prima mea impresie despre Delhi a fost atât de puternică.
Am ajuns la hotel, am lăsat bagajele și am ieșit puțin prin oraș. Eram obosit, transpirat și încă încercam să-mi dau seama ce caut eu, de fapt, în India.
Prima surpriză a venit la Humayun's Tomb.
Eu îi spun în continuare, din memorie, „mormântul cu grădină”.
Și chiar asta este, doar că este un „mormânt cu grădină” vechi de aproape 500 de ani și de o frumusețe care te face să uiți pentru câteva minute de Delhi. Construit în secolul al XVI-lea, mausoleul lui Humayun este considerat primul mare exemplu de mormânt-grădină de acest tip din India și a influențat arhitectura Mughală care avea să ajungă, câteva decenii mai târziu, la Taj Mahal. Complexul este inclus în patrimoniul UNESCO din 1993.
Gresia roșie, marmura albă, grădinile geometrice și liniștea din interior nu semănau deloc cu lumea pe care o lăsasem la poartă.
Și asta urma să fie una dintre temele întregii călătorii: India putea să mă impresioneze și să mă enerveze în aceeași jumătate de oră.
Uneori chiar în aceeași stradă.
Delhi mi-a confirmat prejudecățile
A doua zi am văzut Delhi-ul vechi.
Și atunci am înțeles exact de ce nu îmi dorisem să vin.
Era multă mizerie. Nu „puțin neîngrijit”, nu „alt standard de curățenie”, ci o cantitate de gunoaie, praf, mirosuri și haos pe care cu greu o puteam procesa. Traficul era un amestec de mașini, motociclete, tuk-tuk-uri și oameni care păreau să circule fiecare după propriile reguli, iar claxoanele făceau un fundal sonor permanent.
Oamenii se uitau la noi curioși. Și probabil aveau și de ce. Eram niște europeni foarte albi într-un oraș în care nu ne potriveam deloc cu peisajul.
În schimb, mâncarea...
Aici trebuie să spun ceva.
Mâncarea este extraordinară.
Cel puțin ce am mâncat eu. Și, cum în India am mâncat aproape la fiecare masă ceva care mi-a plăcut, trebuie să recunosc că bucătăria indiană a început să repare câte puțin din relația mea cu țara.
Apoi am ajuns la Lotus Temple.
Templul Baha'i are forma unei flori de lotus și este alcătuit din 27 de structuri asemănătoare unor petale de marmură, dispuse în nouă laturi. Din mijlocul unui oraș în care totul pare să fie în mișcare, construcția aceasta albă și foarte curată pare aproape ireală.
Am intrat.
Liniște.
Și din nou am avut sentimentul că India nu poate fi înțeleasă dintr-o singură imagine.
Poți să fii pe o stradă care miroase greu, printre gunoaie și claxoane, iar după câteva minute să stai într-un loc de o frumusețe și o liniște aproape perfecte.
Trebuia doar să mă obișnuiesc cu contradicția.
După Delhi am urcat în autocar și am plecat spre munți.
A fost un drum lung, dar eram deja nerăbdător.
Cu cât ne îndepărtam de Delhi, cu atât peisajul se schimba. Orașul rămânea în urmă, aerul devenea mai rece, iar în locul traficului absurd începeau să apară munții.
Când am ajuns, am fost preluați de cei de la hotel, am mâncat rapid și am dormit trei-patru ore.
După care am primit motocicletele.
Royal Enfield Himalayan.
Prima mea motocicletă de aventură.
Prima impresie?
Nu este deloc fâșneață.
Vai steaua ei.
Dar este confortabilă și, după prima plimbare de acomodare, am început să cred că s-ar putea să ne înțelegem bine.
Himalayan nu este motocicleta care te face să cauți accelerația. Nu te îndeamnă să mergi repede și nici nu pare interesată să demonstreze ceva.
Pare mai degrabă genul de motocicletă care îți spune: „Hai, urcă-te și vedem noi unde ajungem.”
Și exact asta urma să facem.
Primele zile nu au fost ceea ce aș numi eu off-road adevărat.
Am avut asfalt, drumuri proaste, porțiuni neasfaltate și suficient de multe gropi cât să înțelegem că în Himalaya noțiunea de „drum bun” este destul de relativă, dar încă nu venise ziua pe care o așteptam.
Într-una dintre zile am parcurs aproximativ 100 de kilometri și am urcat până în zona de 2.600 de metri. Drumul devenea din ce în ce mai interesant, peisajul din ce în ce mai spectaculos, iar eu începeam să mă obișnuiesc cu motocicleta.
Apoi am avut o zi de aproximativ 200 de kilometri, cu foarte puțin asfalt.
Acolo am început să înțeleg ce înseamnă, de fapt, să mergi prin Himalaya.
Munții sunt masivi, iar drumul pare uneori o simplă linie trasată pe marginea lor. Râurile apar jos, mult sub tine, iar în unele locuri ai senzația că cineva a construit drumul doar pentru a demonstra că se poate.
Seara am ajuns la cort.
Cort rudimentar, condiții spartane, spălat la lighean.
Nu era chiar ceea ce eu numesc vacanță.
Dar nu era nici insuportabil.
Te adaptezi.
Mai ales când dimineața deschizi cortul și în fața ta sunt Himalaya.
Pe măsură ce am intrat mai adânc în munți, peisajul s-a schimbat complet.
Spiti Valley.
Aici Himalaya nu mai arată cum îți imaginezi un munte. Nu mai ai peste tot păduri verzi și versanți acoperiți de vegetație. Ai un deșert rece de mare altitudine, cu munți arizi, stâncă, praf și sate care apar ca niște insule verzi în mijlocul unui peisaj aproape lipsit de culoare.
Spiti este una dintre regiunile izolate ale Himachal Pradesh-ului, iar conectivitatea este încă dificilă; chiar și autoritățile turistice spun că în vale rețeaua mobilă este limitată și că terenul și altitudinea fac deplasarea dificilă.
Și asta se simte.
Ai senzația că ai ieșit din lumea obișnuită.
Drumul continuă, munții continuă, iar oamenii trăiesc în câteva sate așezate în locuri în care eu nu aș fi avut curajul să construiesc nici măcar o magazie.
Unul dintre locurile care mi-au rămas în minte este Key Monastery.
Mănăstirea este așezată pe un deal cu formă vulcanică, la aproximativ 4.100 de metri, și este cea mai mare dintre mănăstirile din Spiti. Este un adevărat labirint de camere și coridoare, cu picturi religioase, thangka-uri, instrumente muzicale vechi și manuscrise.
Din exterior, pare că cineva a luat mai multe clădiri și le-a pus una peste alta pe munte.
Din interior este cu totul altceva.
Camere mici, coridoare întunecate, lemn vechi, miros de tămâie și lumină puțină.
Și, pentru câteva minute, uiți că ai ajuns acolo pe motocicletă.
M-am uitat la locul acela și m-am gândit cât de greu trebuie să fi fost să trăiești aici cu sute de ani în urmă și cât de diferită trebuie să fi fost lumea oamenilor care au construit mănăstirea.
Noi venisem cu Royal Enfield-urile, echipamente tehnice, GPS, telefoane și camere de filmat.
Ei au venit aici cu aproape nimic.
Și au construit un loc care încă există.
În Spiti există și genul acela de obiectiv care, spus cu voce tare, pare inventat.
Hikkim.
Și celebrul său oficiu poștal de mare altitudine.
Într-o regiune în care internetul și telefonul nu sunt întotdeauna lucruri pe care te poți baza, existența unui oficiu poștal aici pare aproape o glumă bună a istoriei.
Dar tocmai asta mi-a plăcut.
În timp ce noi trimitem fotografii și mesaje instantanee de oriunde, aici oamenii încă folosesc o soluție atât de veche și de simplă: scrisoarea.
La peste 4.000 de metri, unele lucruri nu au nevoie să fie reinventate.
Și, în sfârșit, ziua de off-road
Până aici mă tot întrebam dacă ceea ce facem noi se poate numi cu adevărat off-road.
Avusesem drumuri proaste, pietriș, asfalt distrus, porțiuni neasfaltate și suficient de multe gropi cât să mă conving că amortizoarele motocicletei muncesc mai mult decât mine, dar încă nu avusesem ziua aceea în care să spun:
Da. Asta este.
A venit spre final.
Peste 100 de kilometri.
Toți off-road.
Și aici, în sfârșit, am înțeles de ce am venit cu Himalayan-ul.
Drumul nu mai era o șosea proastă pe care, cu puțină bunăvoință, ai fi putut să o numești drum. Era pur și simplu teren.
Pietre, șleauri, praf, urcări și coborâri, porțiuni în care trebuia să alegi foarte atent pe unde trece roata și momente în care aveai impresia că motocicleta are mai multe idei despre traseu decât ai tu.
Aici am început să merg în scărițe și să las motocicleta să lucreze sub mine. Am încetat să încerc să controlez fiecare mișcare și am început să înțeleg că, pe astfel de teren, uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face este să nu te lupți cu motocicleta.
Las-o să se miște.
Las-o să caute aderența.
Privește mai departe.
Alege linia.
Și, mai ales, nu te uita obsesiv la roata din față.
Am avut porțiuni în care motocicleta se mișca sub mine ca un MTB, iar senzația a fost extraordinară. Nu mai mergeam cu motocicleta pe un drum, ci mergeam împreună cu motocicleta peste teren.
Și aici am avut revelația.
Îmi place off-road-ul.
Nu mă așteptam neapărat la asta.
Am plecat mai degrabă curios să văd dacă îmi place și m-am trezit, după câteva ore, că nu mai vreau să se termine ziua.
Și, undeva în toată nebunia asta, am ajuns la 5.100 de metri.
5.100.
Numărul sună simplu până când ajungi acolo.
Atunci începi să înțelegi că muntele are propriile lui reguli și că nu-i pasă deloc că tu ești obișnuit să respiri fără să te gândești la asta.
Te miști mai încet.
Respiri altfel.
Te oprești mai des.
Și fiecare oprire devine un motiv să te uiți în jur.
M-am uitat la altimetru și mi-am dat seama că omul care plecase din București fără să-și dorească în mod special să ajungă în India stătea acum la 5.100 de metri, în Himalaya, după zile de mers cu motocicleta.
Asta este una dintre frumusețile călătoriei.
Uneori pleci pentru un motiv și ajungi să trăiești cu totul altceva.
După munți, pietre și zile întregi în care drumul părea construit cu o lopată și multă încăpățânare, am ajuns și la unul dintre cele mai spectaculoase exemple ale infrastructurii moderne din zonă.
Atal Tunnel.
Un tunel de aproximativ 9 kilometri care traversează masivul Pir Panjal.
Nouă kilometri prin munte.
Intri cu motocicleta în întuneric, iar sunetul motorului se schimbă imediat. Ecoul se întoarce din pereți, luminile se succed și, pentru câteva minute, nu mai vezi Himalaya.
Doar tunel.
Mi s-a părut o imagine foarte bună pentru toată călătoria.
India poate să te ducă de la un drum de pământ unde te lupți cu pietrele direct într-o construcție inginerească de asemenea dimensiuni.
Contradicția continuă.
După ziua aceea de off-road adevărat, mare parte din traseu a fost din nou pe asfalt.
Dar în Himalaya asfaltul nu înseamnă plictiseală.
Serpentine lungi, pasuri, râuri care apar și dispar mult sub tine, stânci deasupra capului și drumuri care se agață de munte într-un mod care, privit din România, pare aproape iresponsabil.
Și, din când în când, câte un camion indian care te face să reevaluezi instantaneu toate deciziile luate în viață.
Peisajele erau însă atât de spectaculoase încât opream des.
Motor oprit.
Casca jos.
Vânt rece.
Și liniște.
O liniște pe care în București probabil ai plăti-o la un spa.
Aici era gratis.
La final ne-am întors în Manali și a venit momentul pe care nu-l prea aștepți după ce începi să te obișnuiești cu motocicleta: am predat Himalayan-urile.
La început mă uitasem la motocicleta asta și mă gândeam „vai steaua ei”.
La final ajunsesem să spun:
„Băi, chiar e OK motocicleta asta.”
Nu este rapidă, nu este spectaculoasă în sensul clasic și nu te face să te simți pilot de MotoGP.
Dar pentru ceea ce am făcut noi acolo, a fost exact ce trebuia.
Și poate că asta este una dintre cele mai bune calități pe care le poate avea o motocicletă de aventură: să nu fie ea vedeta.
Să te lase pe tine să fii.
Am lăsat motocicletele acolo și ne-am urcat din nou în autocar.
Urma drumul spre Delhi.
Încă aproximativ 11 ore.
Când am ajuns în Delhi, ne-am dus la un hotel de cinci stele.
Și vreau să vă spun ceva.
Cred că nu am apreciat niciodată un hotel de cinci stele atât de mult.
Nu pentru piscină.
Nu pentru candelabre.
Nu pentru micul dejun.
Nu pentru room service.
Era curat.
Atât.
După corturi, ligheane și câteva experiențe de cazare despre care prefer să nu dezvolt foarte mult, curățenia devenise un lux.
Am intrat în baie și am avut probabil unul dintre cele mai satisfăcătoare dușuri din viața mea.
Apoi, seara, am mers într-un mall.
Și nu credeam că voi ajunge vreodată să mă bucur sincer că sunt într-un mall.
Dar m-am bucurat.
Nu pentru magazine.
Nu pentru cumpărături.
Pentru că era curat.
Podeaua era curată, toaleta era curată, aerul era curat și, pentru prima dată după multe zile, nimic nu mirosea a ceva ce nu voiam să identific.
Am realizat atunci că, după ce te obișnuiești câteva zile cu anumite condiții, începi să apreciezi lucruri pe care acasă nici măcar nu le observi.
O baie curată.
Un pat curat.
Un duș.
Aer condiționat.
Uneori fericirea nu este complicată deloc.
Aș mai merge?
A doua zi am plecat spre casă cu sentimente amestecate.
India m-a obosit.
Mizeria m-a deranjat și uneori chiar m-a deprimat. Nu cred că trebuie să cosmetizăm asta doar pentru că ne-a plăcut călătoria.
Dar, în același timp, Himalaya mi-a arătat niște peisaje pe care cu greu le pot compara cu ceva ce am văzut până acum.
Munții aceia masivi, văile, satele, mănăstirile, drumurile, liniștea și senzația că ai ajuns într-un loc în care lumea modernă a rămas undeva foarte, foarte departe.
Pentru natura aceea m-aș întoarce mâine.
Pentru drumurile acelea, la fel.
Pentru Spiti, pentru Key Monastery, pentru altitudinea de 5.100 de metri și pentru ziua aceea de peste 100 de kilometri de off-road, fără să stau prea mult pe gânduri.
Dar aș pune o condiție.
Aș vrea cazare curată.
Nu cer cinci stele.
Nu cer piscină.
Nu cer room service.
Vreau doar să pot intra în baie fără să simt că urmează să descopăr o nouă formă de viață.
În rest, sunt pregătit.
Pentru că Himalaya merită.
Am plecat în India fără să-mi doresc să merg în India.
M-am întors fără să știu exact dacă iubesc India.
Dar știu sigur că am iubit Himalaya.
Și poate că asta este frumusețea unei călătorii. Nu trebuie să te întorci cu o concluzie perfectă. Uneori te întorci cu întrebări, cu imagini, cu mirosuri, cu zgomote, cu praf în bagaje și cu câteva lucruri pe care nu le-ai fi anticipat.
Eu, de exemplu, am plecat să văd Himalaya și m-am întors cu o descoperire personală:
îmi place off-road-ul.
Și, după mai bine de 100 de kilometri de drum adevărat, cu o Royal Enfield Himalayan sub mine și Himalaya în jur, cred că asta este poate cea mai importantă concluzie a acestei călătorii.
Iar dacă mă întrebați dacă m-aș mai întoarce...
Da.
Pentru Himalaya.
Dar, vă rog eu...
să găsim o cazare curată. 😁
Comentarii