Tailanda. 17 zile în care n-am mai știut ce zi e.
- Profu'
- acum 6 zile
- 7 min de citit
Tailanda. 17 zile în care n-am mai știut ce zi e
Pleci din București într-o dimineață din aia în care frigul nu te lovește brutal, dar e suficient cât să să-ți amintească la fiecare respirație că încă e iarnă. Cerul e gri, lumea e grăbită, iar tu ești deja cu gândul în altă parte, undeva unde nu trebuie să te mai întrebi dacă ai luat sau nu un strat în plus.
După un zbor lung în care timpul se amestecă și nu mai știi exact dacă e zi sau noapte, ajungi în Phuket, iar în momentul în care se deschid ușile aeroportului, aerul cald și umed te ia direct în primire. Nu e o schimbare blândă, e mai degrabă o trecere bruscă într-o altă realitate, în care totul pare mai lent, mai moale și mai permisiv.
Nu temperatura în sine te schimbă, ci diferența. Faptul că ai trecut în câteva ore dintr-o lume rigidă într-una care nu pare să se grăbească nicăieri. Corpul nu prea știe cum să reacționeze la început, dar după câteva minute renunță să mai analizeze și acceptă situația exact așa cum e.
Și de acolo începe tot.
Primele zile au fost exact cum te-ai aștepta să fie într-un loc ca Phuket, dar duse puțin mai departe decât ai anticipa. Patong, în special, e genul de loc care nu încearcă să te convingă de nimic. Te aruncă direct în mijlocul lui și te lasă să te descurci.
Bangla Road nu e doar o stradă, e un fenomen. Baruri deschise până în stradă pe ambele părți, muzică diferită din fiecare direcție, lumini care nu țin cont unele de altele și oameni care curg continuu fără să pară că au o destinație clară. La prima vedere pare haos, dar dacă stai suficient, începi să vezi un tip de ordine care nu seamănă cu nimic din ce știi.
Acolo am ajuns într-un Irish Pub care, teoretic, n-avea nicio legătură cu locul, dar practic era exact ce trebuia. Am început liniștit, am continuat mai puțin liniștit și, la un moment dat, ne-am trezit jucând biliard cu chelnerițele, care s-au dovedit a fi mult mai bune decât noi. Nu știu exact când s-a schimbat ritmul serii, dar știu cum s-a terminat: într-un Tuk-Tuk roșu, cu aerul cald în față și "Made in Romania" cântat tare, fără prea multă grijă pentru note.
Nu cântam bine. Dar cântam convins.
A doua zi ne-am trezit târziu, spre prânz, fără niciun regret și fără niciun motiv să ne grăbim. Probabil ăla a fost momentul în care am înțeles că planul făcut de acasă nu mai are mare relevanță. În turele de genul ăsta, corpul știe mai bine decât programul.
A treia zi a venit cu un contrast pe care nu-l anticipasem. După un mall care putea fi oriunde în lume, am ajuns la sanctuarul de elefanți. La început totul părea simplu și liniștit: elefanții acolo, noi acolo, le dădeam banane, ei mâncau, lumea făcea poze.
Doar că, dacă stai suficient și te uiți atent, începi să vezi lucruri care nu se potrivesc perfect în tabloul ăla. Mai ales în ochii lor, unde există o liniște care nu e chiar liniște, ci mai degrabă un fel de resemnare pe care nu o poți ignora dacă ești atent.
N-am discutat prea mult despre asta atunci, dar fiecare a plecat de acolo cu ceva în cap.
Poate tocmai de asta următoarea oprire a venit ca un contrast atât de puternic.
Poligonul de tir a schimbat complet energia zilei. Am ales o armă cu lunetă, mai mult din curiozitate, iar în momentul în care o ții în mâini îți dai seama imediat că nu e genul de experiență pe care să o tratezi superficial. Greutatea e reală, liniștea dinaintea focului e apăsată și, pentru câteva secunde, totul se reduce la un singur punct.
După primul foc, însă, rămâne mirosul. Praful de pușcă are ceva ce nu poți confunda. M-a dus instant înapoi la anii de armată, la tragerile de atunci, la aceeași senzație care, surprinzător, nu s-a schimbat deloc.
Unele lucruri nu trec. Doar așteaptă să fie reaprinse.
Prima zi de riding a venit cu entuziasmul clasic: motoarele aliniate, bagajele pregătite, soarele deja sus și senzația că, în sfârșit, începe partea pentru care ai venit.
Și, la câteva sute de metri de hotel, înainte să ieșim măcar din oraș, a venit prima pauză.
Cheia lipsea.
Nu a fost panică, nu a fost nerv, doar acea liniște scurtă în care fiecare calculează rapid ce e de făcut. Dealerul Harley din Phuket era aproape și lucrurile s-au rezolvat simplu, fără complicații. Am plecat mai departe și, cumva, fix de acolo a început tura cu adevărat.
Pentru că în zilele următoare, aproape că nu a existat motocicletă care să nu bifeze ceva. Un cablu de ambreiaj cedat pe drum, o baterie care a decis că s-a terminat povestea, filtrul de aer al ghidului care a creat și el un moment.
Nimic grav, nimic care să oprească tura, dar suficient cât să-ți amintească permanent că pe drum lung lucrurile nu merg niciodată perfect.
Le-am rezolvat pe rând, fără grabă, fără stres, cu calmul ăla care vine din experiență. Într-un fel, micile probleme au devenit parte din ritm.
Motocicleta mea n-a cerut nimic. A mers cap-coadă fără să comenteze. Nu știu dacă a fost merit sau noroc, dar la final nici nu mai contează.
În schimb, a devenit evident destul de repede că nu doar motocicletele aveau nevoie de adaptare.
Bang, ghidul nostru, a început într-un ritm precaut, poate prea precaut pentru ce eram noi obișnuiți. Mergea atent, calculat, ca și cum fiecare dintre noi ar fi fost responsabilitatea lui directă în cel mai strict sens.
La prima ocazie potrivită am avut o discuție simplă, fără demonstrații, doar i-am arătat că știm ce facem și că putem duce un ritm mai natural.
A înțeles repede și, mai important, a avut curajul să schimbe ceva. Nu dintr-odată, ci treptat. Cu fiecare zi, ritmul s-a legat mai bine, opririle au devenit mai fluide, iar mersul a început să curgă.
La final nu mai era ghidul care ne conducea. Era parte din grup.
În paralel, exista un om care nu avea nevoie de nicio perioadă de adaptare.
Danela.
Aspect de rocker, energie de scenă și o voce care nu putea fi ignorată nici dacă ai fi vrut. În fiecare bar cu muzică live, scenariul era același. Nu aștepta invitația, nu analiza momentul, pur și simplu urca pe scenă.
Și în câteva secunde devenea clar pentru toată lumea de ce.
Vocea lui semăna izbitor cu cea a lui Brian Johnson, iar când începea să cânte piese de la AC/DC, diferența dintre original și ce auzeai acolo devenea surprinzător de mică. Publicul trecea rapid de la uimire la entuziasm și, inevitabil, la cereri de încă o piesă.
Nu știu dacă Danela căuta scena sau dacă scena îl găsea pe el, dar la finalul turei sunt câteva baruri din sudul Tailandei care sigur nu-l vor uita prea curând.
Între toate momentele astea, drumul curgea constant. Tailanda, cel puțin pe traseul nostru, nu e despre viraje tehnice sau secțiuni care să te țină în tensiune. Asfaltul e bun, traficul surprinzător de disciplinat, dar sunt multe porțiuni lungi și drepte.
La început simți că lipsește ceva. Apoi, treptat, intri într-un alt tip de ritm. Nu mai analizezi fiecare curbă, fiecare frânare, ci lași drumul să curgă. Devine aproape meditativ.
Nu e genul de riding care îți crește pulsul. E genul care ți-l liniștește.
Din când în când, apar momente care rup complet ritmul ăsta.
Un templu unde liniștea începe încă de pe scări și te urmărește fără să-ți dai seama. O pădure de palmieri în care lumina cade în fâșii perfecte. O coastă unde pescarii îți arată capturile zilei cu o mândrie simplă, directă.
La un moment dat, unul dintre ei ne-a arătat un pește lung, cu niște țepi veninoși care nu lasă loc de greșeli. Explicația a fost calmă, aproape relaxată. Pentru ei era ceva normal.
Pentru noi a fost suficient cât să nu atingem nimic.
În Kanchanaburi am descoperit un gong budist care nu se lovea, ci se punea în mișcare prin frecare. Cu palmele, începeai să trasezi cercuri pe marginea lui și, încet, metalul începea să vibreze.
Înainte ca sunetul să devină puternic, apărea o senzație în palme, o căldură ciudată care nu venea din exterior, ci din vibrație. Sunetul în sine nu era doar auzit, era simțit.
A doua zi, cascada Erawan a venit ca un reset. Cinci kilometri de mers, șapte niveluri, apă rece și clară. La fiecare nivel aveai impresia că ai ajuns, dar mai era încă unul mai sus.
Oboseala se aduna, dar era genul bun, cea care vine din faptul că ești prezent.
Seara, pe o barcă, cu muzică live și lumină caldă pe apă, a închis ziua fără grabă.
Apoi au venit insulele.
Ko Samui a schimbat ritmul din prima. Feribotul, apa, insula care apare lent la orizont, toate te obligă să încetinești.
Krabi a dus mai departe senzația. Railey Beach, accesibilă doar cu barca, cu stâncile ei calcaroase și apa turcoaz, părea desprinsă dintr-un decor prea bine făcut.
Pe alei, printre vegetație, magazine care vindeau lucruri neașteptate, tratate cu o normalitate dezarmantă. Deasupra, o maimuță tânără se plimba pe cabluri complet nepăsătoare.
Ziua s-a încheiat simplu, cu mâncare bună și un pahar rece, fără grabă.
Iar apoi a venit Poda.
Genul de loc pe care îl vezi și știi din prima că nu o să-l poți explica corect nimănui. Apa are o culoare care nu se prinde în poze, nisipul e prea curat, iar liniștea e completă.
Am vrut să rămânem peste noapte. Nu s-a putut.
Și, ca de fiecare dată, când planul nu iese, apare povestea.
O motocicletă care nu mai pornește. Mașina de bagaje care cedează. Cheia uitată din nou.
Am plecat târziu. Dar am plecat râzând.
Spre final, a apărut și unul dintre acele momente care nu au nevoie de explicații.
Într-o dimineață, mai multe clanțe aveau urme de Nutella.
Nimeni nu a întrebat. Nimeni nu a explicat. Și nimeni nu a recunoscut.
A rămas așa.
Ultima zi a venit fără grabă. Old Town, străzi înguste, culori stinse, magazine mici și senzația că timpul nu mai e o problemă.
Am ajuns din nou la restaurantul care ne plăcuse cel mai mult și am prins apusul a doua oară, de data asta după o ploaie scurtă care a schimbat complet lumina.
Seara, la barul lui Bang, s-a încheiat tot.
Danela a urcat din nou pe scenă, muzica a început, lumea s-a strâns și, la un moment dat, a început o ploaie torențială.
Nimeni nu s-a mișcat.
Nu era genul de ploaie de care să fugi. Era genul care închide un drum.
După 17 zile, nu mai conta ce zi e.
Am plecat din București cu curiozitate și m-am întors cu recunoștință. Nu pentru că totul a fost perfect, ci pentru că și atunci când nu a fost, a fost suficient de bine cât să devină parte din poveste.
Bang nu a mai fost ghid. Danela nu a mai avut nevoie de introducere. Și undeva, într-un hotel din Tailanda, există niște clanțe care spun o poveste pe care nimeni nu o va explica vreodată.
Data viitoare știu deja două lucruri.
O noapte pe Poda. Și un traseu cu mai multe curbe.
Restul vine de la sine.
Comentarii