Madeira. Șapte zile pe patru roți, cu gândul la două.
- Profu'
- acum 4 ore
- 8 min de citit
Ar trebui să scriu imediat dupa ce ajung acasă.
Ideal, imediat după ce se termină o călătorie, cât încă bocancii mai au pământ în tălpi, telefonul e plin de fotografii pe care le recunosc fără să mă uit la locație, iar senzațiile n-au apucat să fie împinse într-un colț al memoriei de ședințe, facturi și alte lucruri foarte importante, pe care oricum nu ni le vom aminti peste zece ani.
Au trecut mai bine de trei luni de când ne-am întors din Madeira.
Dintr-o săptămână întreagă au rămas frânturi. Copaci răsuciți care apăreau din ceață. Atlanticul văzut de sus. Pante pe care Mini-ul nostru decapotabil trebuia să demonstreze că nu fusese ales doar pentru aspect. Poteci prin pădure. Vânt. Și acel sentiment că, indiferent în ce direcție pleci pe insulă, după următoarea curbă te așteaptă ceva ce merită să oprești mașina.
Poate că memoria face și ea un fel de editare.
Șterge programul exact și păstrează locurile care te-au mișcat.
Madeira era de multă vreme pe lista mea. Genul acela de destinație pe care o cauți periodic, te uiți la fotografii, verifici zboruri, spui că „trebuie să ajungem și noi” și apoi reușești, cu o consecvență remarcabilă, să nu rezervi nimic.
Anul trecut am rezolvat problema hotărârii într-un mod foarte eficient: am făcut o mișcare impulsivă, am rezervat o casă prin Airbnb și am plătit-o.
Odată ce au plecat banii, visul capătă brusc dată de plecare.
Întrebarea firească, ținând cont că suntem pe un blog despre călătorii pe motoare, este probabil:
De ce nu cu Harley?
Răspunsul e simplu. Madeira este o insulă relativ mică și, mai ales, aceasta urma să fie o călătorie cu familia. Varianta în care eu mergeam pe motocicletă, iar ei mă urmăreau cu mașina ar fi semănat mai puțin cu o vacanță în familie și mai mult cu o coloană oficială organizată prost.
Așa că am căutat un compromis.
Un Mini decapotabil.
Patru roți, dar fără plafon. Nu avea V-twin, nu vibra la semafor și nu suna ca un Harley când îl porneai, dar măcar vântul venea direct spre noi. Speram să copiez puțin senzația de pe motocicletă.
Nu era același lucru.
Dar era suficient cât să zâmbesc.
După ce am aterizat și am preluat mașina, am plecat spre cazare. Madeira n-a pierdut vremea cu prezentările. Din primele minute ne-a pus în față curbe strânse, străzi înguste și pante suficient de abrupte încât să mă felicit că nu alesesem cea mai anemică decapotabilă din parcul firmei de închirieri.
Pe hartă, distanțele păreau mici.
Pe teren, insula avea alte planuri.
Ne-am încurcat puțin printre străzile întortocheate, am trecut probabil de câteva ori prin locuri prin care nu era neapărat nevoie să trecem și, într-un final, am găsit cazarea.
Era o vilă mare, doar pentru noi. Poate prea mare pentru trei persoane, dar foarte frumoasă și cu o priveliște care te făcea să uiți repede că tocmai te-ai învârtit cu mașina pe niște pante pe care nici caprele nu păreau complet relaxate.
Nu eram încă în formulă completă.
După ce ne-am instalat, am plecat din nou spre aeroport ca să-l luăm pe fiul nostru, care venea din Olanda. Este la facultate în Arnhem, un oraș care mie îmi place în mod special și în care mă întorc întotdeauna cu plăcere.
Odată ajuns, a studiat atent Mini-ul.
Din păcate pentru el, nu avea voie să-l conducă, pentru că își luase permisul de mai puțin de un an. Există puține lucruri mai frustrante decât o mașină decapotabilă pe care ai voie s-o inspectezi, s-o fotografiezi și să mergi în ea, dar nu s-o conduci.
S-a împăcat cu situația.
Sau cel puțin n-a avut de ales.
Ne-am întors la vilă și am început să facem planurile pentru zilele următoare. Obiectivul vacanței era simplu: în fiecare zi, câte o drumeție. Nu veniserăm în Madeira ca să stăm la piscină și să discutăm de la distanță despre cât de frumoși sunt munții.
Veniserăm să mergem prin ei.
Prima zi am început-o ușor, cu Fanal Forest.
Ne-am grăbit să ajungem la prima oră, în speranța că vom prinde ceață. În majoritatea vacanțelor, ceața este lucrul de care speri să scapi. La Fanal, o cauți.
Și am avut noroc.
Am prins totul în ceață.
Fanal face parte din Laurissilva, pădurea străveche de dafin a Madeirei, o formațiune vegetală ale cărei origini merg înapoi aproximativ 20 de milioane de ani. Zona este cunoscută pentru copacii seculari de *til* , *Ocotea foetens*, specie din familia laurului, iar unele exemplare existau deja înainte ca portughezii să descopere insula. Laurissilva Madeirei este inclusă în Patrimoniul Mondial Natural UNESCO din 1999. ([Visit Madeira][1])
Informația este impresionantă.
Dar abia când ajungi acolo înțelegi ce înseamnă.
Copacii nu par crescuți, ci modelați. Trunchiurile sunt răsucite, ramurile pleacă în toate direcțiile, iar mușchiul le acoperă ca și cum pădurea ar încerca să-i păstreze întregi încă câteva sute de ani. Prin ceață, apar unul câte unul, apoi dispar din nou după câțiva pași.
Fanal nu pare un loc construit pentru oameni.
Pare un loc în care ai primit voie să intri pentru puțin timp.
Ceața ștergea distanțele și înăbușea sunetele. Nu vedeai prea departe, dar tocmai asta făcea totul spectaculos. Fiecare copac devenea o apariție separată, fiecare siluetă părea că ascunde ceva, iar pădurea avea atmosfera aceea misterioasă pe care fotografiile încearcă s-o surprindă și rareori reușesc.
Așa că sfatul meu este simplu: încercați să vizitați Fanal pe ceață sau chiar pe ploaie.
Aici, vremea proastă este vremea bună.
Plimbarea pe care am făcut-o noi în zona Fanal a fost foarte scurtă și extrem de ușoară. Dacă sunteți obișnuiți cu muntele și cu traseele din România, nu vă bazați pe ea ca să umpleți o zi întreagă.
Adăugați încă un obiectiv.
Altfel, până vă încălziți bine, s-a terminat traseul și începeți să vă întrebați unde se mănâncă.
Noi am încheiat ziua în Funchal. Centrul ni s-a părut compact, plăcut și ușor de luat la pas. Restaurante, străzi pe care puteai merge fără grabă, mâncare bună și o atmosferă relaxată.
După o zi prin ceață și pădure, a fost exact cât trebuia.
În zilele următoare, calendarul a început să fie înlocuit de indicative.
Nu mai era marți sau miercuri.
Era ziua cu PR6, ziua cu PR8, ziua cu PR9.
Levadele, pe lângă faptul că dau numele unora dintre cele mai cunoscute trasee, sunt canale de apă construite pentru a transporta apa din zonele umede ale insulei spre cele mai uscate. Potecile înguste folosite pentru întreținerea lor au devenit, în timp, unele dintre cele mai frumoase căi de a descoperi pădurile și versanții Madeirei.
PR6 – Levada das 25 Fontes a fost incredibil de frumos.
Mult verde, apă care te însoțește și acea senzație că poteca a fost strecurată prin pădure fără să deranjeze prea mult locul. Numele promite apă, iar traseul livrează. Pentru noi, și acesta a fost ușor, mai ales după standardele cu care venim din România.
Asta nu-l face mai puțin frumos.
Uneori avem prostul obicei de a măsura un traseu doar în dificultate. Dacă nu ne-a rupt picioarele și n-am ajuns la mașină negociind fiecare treaptă, avem impresia că n-am făcut suficient.
Madeira te învață repede că o drumeție nu trebuie să te pedepsească pentru a merita.
Apoi a venit Cabo Girão.
Un loc care nu are nevoie de ore întregi ca să-și facă efectul. Ajungi, privești în jos, vezi Atlanticul și înțelegi din nou cât de abruptă este insula. Madeira pare uneori construită vertical, ca și cum cineva ar fi uitat că oamenii preferă, în general, terenurile mai drepte.
Spectaculos.
Fără alte explicații.
Nu puteam rata PR8 – Ponta de São Lourenço.
După pădurile umede și levadele ascunse în verde, capătul estic al insulei schimbă complet decorul. Peisajul devine deschis, vulcanic și aproape arid. Oceanul apare pe ambele părți, vântul nu mai este filtrat de copaci, iar poteca urmărește coasta de parcă ar vrea să vadă cât de mult poate înainta în Atlantic.
Dacă Fanal te face să vorbești mai încet, Ponta de São Lourenço te face să privești mai departe.
Traseul de coastă din Machico a continuat în același ritm, cu marea mereu aproape și cu relieful care nu te lasă să uiți că te afli pe o insulă vulcanică.
La Achadas da Cruz, scara peisajului s-a schimbat din nou. Versanții par să cadă direct spre ocean, iar locurile în care oamenii au reușit să-și facă drum, case și terenuri par aproape imposibile când le privești de sus.
Madeira are talentul acesta.
Tocmai când crezi că ai înțeles-o, schimbă decorul.
PR9 – Levada do Caldeirão Verde ne-a dus din nou în pădure, aproape de apă, printre tuneluri și pereți verzi. Dacă Ponta de São Lourenço te ține permanent sub cerul deschis, Caldeirão Verde te trage în interiorul insulei.
Lumina se filtrează printre frunze, apa curge lângă potecă, iar mersul capătă un ritm constant.
Pas.
Apă.
Pădure.
Tunel.
Și din nou lumină.
Vereda dos Balcões a fost mai degrabă o plimbare decât o drumeție serioasă, dar priveliștea de la capăt compensează fără probleme lipsa de dificultate. Este unul dintre acele locuri în care ajungi repede și rămâi mai mult decât plănuiai, doar pentru că munții se așază bine în fața ta.
Evident, nu puteam rata nici renumitul PR1 – Pico do Areeiro.
Este traseul despre care auzisem cel mai mult înainte de plecare și unul dintre locurile care apar aproape inevitabil când cauți Madeira. Creste, trepte, stâncă, nori și senzația că insula și-a strâns toate formele dramatice într-un singur loc.
Nouă ni s-a părut ușor după standardele traseelor din România.
Dar „ușor” este întotdeauna un cuvânt personal. Pentru cineva obișnuit cu muntele, traseul curge bine. Pentru cine vine doar cu entuziasm și încălțăminte de oraș, probabil că experiența va fi formulată diferit.
Pe munte, optimismul nu ține loc de talpă bună.
Levada dos Cedros a venit ca o schimbare de ton.
O plimbare relaxantă și frumoasă, printr-un peisaj care nu încearcă permanent să te impresioneze. După atâtea margini de stâncă, puncte de belvedere și locuri în care Atlanticul ocupa tot cadrul, aici insula parcă vorbea mai încet.
Am avut noroc și cu vremea.
Temperaturile au fost foarte plăcute, iar prin pădure, feriți de soarele direct, se mergea excelent. Era suficient de cald cât să nu ai nevoie de multe straturi, dar nu atât de cald încât să transformi fiecare oprire într-o operațiune de uscare.
Pe scurt, suficient cât să nu transpiri prea tare.
Un criteriu subestimat în orice vacanță activă.
Între trasee, Mini-ul lega toate zilele între ele.
Drumurile din Madeira par făcute pentru cine iubește curbele, chiar dacă de data aceasta aveam două roți în plus. Cu plafonul coborât, vântul intra în mașină, relieful se schimba după fiecare viraj, iar motorul își făcea conștiincios treaba pe pante.
Nu era motocicletă.
Pe motocicletă simți drumul în alt fel. În palme, în umeri, în genunchi. Ești mai aproape de asfalt, de temperatură, de mirosurile locului și, uneori, mai aproape decât ți-ai dori de ploaie.
Dar Mini-ul ne-a oferit suficient din senzația aceea de drum deschis încât să nu simt că am trădat complet cauza.
Mai ales că eram împreună.
Și poate că asta era partea importantă.
Înainte de o călătorie în Madeira, merită verificată situația fiecărui traseu. Accesul se poate schimba în funcție de vreme sau de lucrările de siguranță, iar traseele clasificate PR necesită în prezent rezervare prin platforma oficială. Nu lăsați verificarea pentru parcarea de la intrare, unde semnalul și planurile bine făcute pot dispărea simultan. ([Visit Madeira][3])
După o săptămână, sentimentul era că oriunde ai pleca pe insulă există ceva spectaculos de văzut.
O pădure care arată mai bine pe ceață.
O coastă care pare desenată cu rigla și apoi ruptă cu mâna.
O levadă care te duce prin locuri în care, fără acel fir de apă, probabil nu ai fi ajuns niciodată.
O șosea care coboară, urcă și se răsucește suficient cât să-ți amintească de ce ai ales decapotabila.
Oamenii au fost extrem de primitori, atmosfera relaxată, iar natura formidabilă.
Verdictul familiei a fost unanim.
În Madeira trebuie să revenim.
Poate chiar mai des.
Am plecat încercând să păcălesc puțin dorul de motocicletă cu un Mini fără plafon. M-am întors fără să mai simt nevoia comparației.
Pentru că nu toate poveștile despre drum trebuie să aibă două roți.
Uneori contează vântul. Alteori poteca. Alteori faptul că, la sfârșitul zilei, cei cu care ai plecat au văzut același loc și au rămas, pentru câteva minute, la fel de tăcuți ca tine.
Au trecut trei luni și nu mai țin minte fiecare oprire.
Dar țin minte ceața din Fanal.
Țin minte curbele.
Țin minte Atlanticul.
Și țin minte că, înainte să plecăm, trei oameni au ajuns la aceeași concluzie:
Aici ne întoarcem.
Voi ce loc v-a făcut să uitați complet cu câte roți ați ajuns acolo?
Comentarii