Ne-am cunoscut în 4.500 de kilometri
În articolul trecut, când povesteam cum am ajuns, după atâtea calcule, comparații și răzgândiri, să-mi cumpăr tot un Harley, spuneam despre noua Pan America că „urmează să ne cunoaștem”. Era probabil cea mai corectă concluzie pe care puteam s-o trag atunci, pentru că una este să stai pe o motocicletă în showroom, să citești specificații, să faci un test și să te convingi că ai luat decizia corectă, și cu totul altceva este să trăiești câteva mii de kilometri împreună.
Nu mă gândeam însă că procesul nostru de cunoaștere avea să înceapă prin a o trânti în curte.
Dar să nu anticipăm, pentru că până să ajung acolo reușisem deja să-mi complic singur viața suficient.
Motocicleta am luat-o vineri, pe 28 august, iar pe 4 septembrie trebuia să plec spre Faak am See, unde urma să ajungem la European Bike Week după câteva zile prin Dolomiți. Planul excursiei era făcut, cazările erau rezervate, gașca știa unde trebuie să ajungă și, în principiu, singurul lucru care mai lipsea era amănuntul destul de important că motocicleta mea era nou-nouță, neînmatriculată și cu rodajul nefăcut.
Aveam, așadar, aproximativ o săptămână în care trebuia să fac RAR-ul, s-o înmatriculez, să termin rodajul și să-i fac prima revizie. Nu era imposibil, dar nici genul acela de program pe care ți-l faci dacă vrei să ai o săptămână liniștită înaintea unei călătorii de câteva mii de kilometri.
Partea cu actele s-a rezolvat, surprinzător pentru prejudecățile noastre tradiționale despre relația cetățeanului cu autoritățile, foarte repede. RAR-ul și înmatricularea au mers atât de eficient încât până luni aveam motocicleta pregătită legal de plecare. Și pentru că de obicei suntem foarte vocali când ceva nu funcționează, mi se pare corect să spun și când funcționează: oamenii s-au mișcat repede și bine.
Mai rămânea rodajul.
Așa că luni, după programul de muncă, m-am urcat pe motocicletă și am plecat spre casă. Numai că am ales varianta mai puțin directă, în care între București și București se afla Craiova.
București–Craiova–București.
Nu aveam nimic de rezolvat la Craiova, Varu si Don Bila mă așteptau acolo, nu descoperisem vreun obiectiv turistic care trebuia neapărat văzut într-o seară de luni. Aveam pur și simplu nevoie de kilometri, iar când ai o motocicletă nouă, o revizie care trebuie făcută și o dată de plecare care nu se mută după tine, câteva sute de kilometri după serviciu încep să pară o idee absolut rezonabilă.
Marți am repetat figura, numai că, pentru varietate, am ales București–Buzău–Slobozia–București. În două seri am reușit astfel să transform rodajul dintr-un proces care, în mod normal, durează ceva timp într-un soi de program intensiv de cunoaștere reciprocă.
Nu erau încă Dolomiții, nu erau pasuri alpine și nici drumurile pentru care cumpărasem Pan America, dar erau primele ore serioase petrecute împreună și, fără să-mi dau seama atunci, probabil că tocmai banalitatea acestor kilometri a fost utilă. Am avut timp să mă obișnuiesc cu poziția, cu greutatea, cu felul în care răspunde motocicleta și, mai ales, să trec de faza aceea în care orice motocicletă nouă este tratată ca un obiect fragil și foarte scump care, dintr-o eroare administrativă, a ajuns între picioarele tale.
Joi aveam kilometrii necesari, așa că am mers liniștit la Harley-Davidson București, am făcut prima revizie și m-am întors acasă mulțumit că reușisem să-mi respect planul. Am spălat motocicleta, am curățat și uns lanțul, mi-am pregătit bagajele și, pentru câteva ore, am avut satisfacția aceea rară că totul este gata și că a doua zi nu mai am nimic de făcut decât să mă urc pe motocicletă și să plec.
Pe la două noaptea au început tunetele și fulgerele.
M-am trezit buimac și primul meu gând a fost la motocicletă, care stătea afară și pe care tocmai o spălasem cu câteva ore înainte. Acum, privind retrospectiv, există ceva profund stupid în faptul că eram îngrijorat că o să-mi plouă motocicleta cu care urma să plec câteva mii de kilometri prin Europa, dar în momentul acela raționamentul meu era impecabil: tocmai o spălasem.
M-am ridicat chiaun de somn și m-am dus s-o trag sub carport. Numai că o Pan America nu devine mai ușoară pentru că este două noaptea, iar combinația dintre somn, grabă, greutatea motocicletei și dorința mea de a salva de la ploaie o motocicletă adventure a produs exact rezultatul la care probabil vă gândiți.
Am scăpat-o.
Și am rupt oglinda.
Dintre toate scenariile pe care mi le imaginasem când mi-am cumpărat o motocicletă adventure, pietre, noroi, o urcare pe care să-mi depășesc talentul, poate vreun drum pe care n-ar fi trebuit să intru, trebuie să recunosc că niciunul nu includea propria curte, ora două noaptea și grija excesivă pentru o motocicletă proaspăt spălată.
M-am enervat atât de tare încât aproape că n-am mai dormit, iar dimineața, după doar câteva ore de somn, m-am urcat buimac pe motocicletă și m-am dus din nou la Harley-Davidson București, cu speranța că vor putea găsi o soluție care să-mi permită să plec.
Au găsit-o. Și nu a fost nevoie de improvizații: mi-au înlocuit oglinda ruptă cu una nouă.
Mulțumesc, Harley-Davidson București.
Acum chiar puteam să plec. Motocicleta era din nou întreagă, bagajele erau făcute, revizia și actele rezolvate, iar singurul lucru care rămăsese puțin avariat era orgoliul proprietarului. Din fericire, pentru el nu trebuia comandată nicio piesă.
Și așa, după o săptămână în care făcusem aproape tot ce se putea face cu o motocicletă nouă în afară de călătoria pentru care o cumpărasem, am pornit în sfârșit spre Faak.
Prin Dolomiți, evident.
Pentru că dacă tot pleci să cunoști o motocicletă, măcar s-o faci cum trebuie.
4 septembrie - București–Zagreb. Încălzirea de 1.000 de kilometri
Prima zi fusese gândită de la început ca una de transfer: București–Calafat–Vidin–Zaječar–Paraćin–Zagreb, puțin peste 1.000 de kilometri, adică genul acela de zi în care dimineața destinația este doar un nume scris undeva foarte departe pe GPS, iar pe măsură ce se apropie seara începi să simți foarte concret fiecare sută de kilometri rămasă.
Pentru mine avea însă și o miză suplimentară. Era prima zi în care Pan America nu mai era motocicleta nouă pe care o rodeam disciplinat în jurul Bucureștiului, ci motocicleta cu care plecasem efectiv la drum. Bagaje, autostradă, depășiri, benzinării, ore întregi în șa și perspectiva că a doua zi trebuie s-o iei de la capăt. Aici începi să afli lucruri pe care nu ți le spune nicio fișă tehnică și pe care un test de jumătate de oră nu prea are cum să ți le spună.
La Zagreb urma să mă întâlnesc și cu frații HOG, care, din motive greu de explicat, hotărâseră să vină la European Bike Week cu BMW și Ducati.
Pentru cei care nu sunt familiari cu acronimul, HOG vine de la Harley Owners Group, ceea ce ar trebui, teoretic, să ofere un indiciu destul de puternic despre marca motocicletelor membrilor săi.
Dar nu judecăm.
Sau, mă rog, nu foarte tare.
Noroc că am venit eu cu Pan America și am mai spălat puțin imaginea acestei adunări de Harley-iști deghizați, deși până și aici se poate discuta cât de tradițional Harley este un adventure cu răcire cu lichid, suspensii cu cursă lungă și transmisie pe lanț. Pe rezervor scria însă ce trebuie, așa că în seara aia am decis că eu sunt reprezentantul oficial al conformității.
După cei 1.027 km până la Zagreb, concluzia importantă era însă alta. Coborâsem de pe motocicletă obosit, ceea ce era absolut normal, dar nu cu senzația că tocmai făcusem o greșeală de cumpărare. Pan America trecuse primul test, cel mai puțin spectaculos dintre toate: o zi lungă în care trebuie pur și simplu să înaintezi.
A doua zi urma să vedem și partea distractivă.
5 septembrie - Zagreb, Vršič, Predil și Ravascletto
Am plecat din Zagreb spre Ljubljana și apoi Kranjska Gora, iar pe măsură ce ne apropiam de Alpii Iulieni călătoria începea, în sfârșit, să semene cu motivul pentru care făcusem toată alergătura din săptămâna precedentă.
Prima întâlnire serioasă era Vršič, cel mai înalt pas rutier din Slovenia, la 1.611 metri, un drum cu 50 de ace de păr care leagă Kranjska Gora de valea Trenta. Drumul a fost construit în timpul Primului Război Mondial, în mare parte cu muncă prestată de prizonieri ruși, iar pe partea nordică mai sunt și astăzi viraje pavate cu piatră.
Istoria este interesantă când o citești acasă. Pavajul devine însă partea cu adevărat interesantă când ajungi cu motocicleta pe el.
După cei peste 1.000 de kilometri ai zilei precedente, aici s-a schimbat complet jocul. Nu mai aveam de bifat distanță, ci să legăm virajele, să urcăm, să coborâm și să ne bucurăm de drum, iar Pan America începea să-mi arate o parte a personalității ei pe care n-avusesem cum s-o descopăr între București, Craiova și Slobozia.
Cred că tot aici am început să mă relaxez cu adevărat pe ea. Nu devenisem peste noapte mai talentat și nici nu uitasem că motocicleta era nouă, dar începea să dispară acel mic interval dintre ceea ce vreau eu să fac și întrebarea „oare ce face motocicleta dacă fac asta?”. După suficiente viraje începi să nu te mai gândești la motocicletă ca la un obiect pe care îl conduci.
Pur și simplu conduci.
Am coborât prin Trenta spre Bovec, după care traseul ne-a trimis din nou în sus, spre Passo Predil și Italia. De aici am continuat prin Sella Nevea, dar nu am mers până la Cortina pentru cazare, chiar dacă acolo avea să înceapă o bună parte din traseul zilei următoare.
Motivul era mult mai puțin romantic decât peisajele alpine: cazările.
În general, în excursia asta am căutat să dormim acolo unde găseam ceva rezonabil ca preț, nu neapărat în localitatea care ar fi arătat cel mai bine la capătul unei etape pe hartă. Cortina nu este tocmai locul în care te duci ca să descoperi accidental cazarea chilipir a vieții tale, așa că am preferat să rămânem la Ravascletto.
Asta însemna că economiseam la cazare și ne făceam singuri ziua următoare mai lungă.
Un schimb echitabil.
Mai ales când benzina este, în mod evident, o cheltuială complet diferită și nu trebuie pusă la socoteală.
6 septembrie - Ravascletto–Canazei. Acum chiar intrăm în Dolomiți
Faptul că nu dormiserăm la Cortina a însemnat că dimineața aveam ceva mai mult de mers până să intrăm în traseul pe care îl pregătisem pentru ziua respectivă, dar nu ne deranja. Asta fusese alegerea noastră de la început: preferam să mai facem niște kilometri și să păstrăm bugetul cazărilor într-o zonă rezonabilă.
Iar ceea ce urma merita oricum drumul.
Cortina, Passo Giau, Selva di Cadore, Staulanza, Duran, Agordo, Cereda, San Martino di Castrozza, Rolle, Valles, San Pellegrino, Moena și Canazei.
Când vezi lista înainte de plecare, ai tendința să alegi două-trei nume și să spui că acelea vor fi momentele importante ale zilei. După ce începi s-o parcurgi, descoperi că problema este alta: aproape de fiecare dată când crezi că ai ajuns la punctul culminant, după câteva zeci de kilometri apare următorul.
Passo Giau este unul dintre locurile în care înțelegi foarte repede de ce Dolomiții au reputația pe care o au. Drumul urcă la peste 2.200 de metri, iar sus nu ai doar un munte frumos în față, ci senzația că te afli în mijlocul lor. Ra Gusela se ridică lângă pas, iar în jur apar Nuvolau, Averau și Tofane.
Este și genul de loc în care fotografiile ies aproape singure, ceea ce este foarte convenabil pentru cei dintre noi care suntem motocicliști înainte să fim fotografi.
Dar pentru mine partea cea mai bună nu era neapărat oprirea de sus. Era faptul că după ce te uiți în jur, faci pozele și te convingi că da, locul chiar arată așa, te urci din nou pe motocicletă și drumul continuă.
Am coborât spre Selva di Cadore și am continuat peste Staulanza și Duran, apoi prin Agordo spre Cereda și San Martino di Castrozza. După aceea a venit Passo Rolle, cu Pale di San Martino ridicându-se deasupra drumului, iar de acolo Valles, Falcade și San Pellegrino.
Începuse să devină aproape absurd.
Fiecare pas ar fi putut, într-o altă excursie, să fie destinația zilei. Aici era doar următorul.
Iar Pan America se simțea din ce în ce mai bine sub mine. Greutatea pe care o simțisem atât de convingător când o scăpasem în curte continua, evident, să existe; legile fizicii nu țin cont de faptul că proprietarul începe să-și placă motocicleta. Dar odată pusă în mișcare, nu mai era lucrul la care mă gândeam. Începeam să am încredere în față, să înțeleg cum intră în viraj și, mai ales, să mă bucur de ea fără să mai analizez fiecare reacție.
Seara am ajuns în Canazei.
De data asta cazarea era exact unde aveam nevoie.
Și foarte bine că era, pentru că dimineața urma Sellaronda.
7 septembrie - Sellaronda, Marmolada și încă puțin până la Kartitsch
Dacă există locuri în care poți să ieși dimineața din hotel și să fii aproape imediat pe un drum pentru care ai traversat jumătate de continent, Canazei este unul dintre ele.
Planul zilei începea cu Sellaronda, bucla care înconjoară masivul Sella și leagă patru dintre cele mai cunoscute pasuri din Dolomiți: Pordoi, Campolongo, Gardena și Sella.
Pe hartă nu pare mare lucru. O buclă de aproximativ 80 de kilometri.
Numai că asta este ca și cum ai descrie un montagne russe spunând cât de lungă este șina.
Din Canazei am urcat spre Passo Pordoi, la peste 2.200 de metri, apoi am coborât spre Arabba și am luat-o din nou în sus spre Campolongo. De acolo, Corvara, Passo Gardena, Passo Sella și înapoi spre Canazei.
Urcare, ace de păr, coborâre, vale și din nou urcare, cu masivul Sella permanent lângă tine, dar arătând de fiecare dată altfel. Este unul dintre drumurile acelea pe care, dacă îți place să mergi pe motocicletă, nu prea ai nevoie să-ți explice nimeni de ce ai venit.
Și undeva pe Sellaronda mi-am dat seama de ceva foarte important despre Pan America.
Nu mă mai gândeam la ea.
Până atunci încă o evaluasem, chiar dacă fără să vreau. Cum frânează, cum schimbă direcția, cum răspunde motorul, dacă poziția este bună, dacă mă deranjează ceva, dacă alegerea pe care o făcusem după atâtea comparații chiar fusese cea corectă.
Pe Sellaronda nu mai făceam asta.
Mă distram.
Iar pentru o motocicletă nouă cred că acesta este unul dintre cele mai mari complimente pe care i le poți face.
După ce am închis bucla, ziua era departe de a se fi terminat. Am plecat spre Passo Fedaia.
De la Fedaia am continuat prin Malga Ciapela spre Passo Falzarego, apoi Cortina, Passo Tre Croci și Lago di Misurina. Dacă în dimineața aceea cineva ne-ar fi spus că Sellaronda va fi singurul lucru memorabil al zilei, ar fi subestimat grav programul.
După Misurina am continuat pe lângă Lago di Landro și Dobbiaco, dar nici aici nu ne-am oprit pentru noapte.
Din același motiv foarte sofisticat care ne oprise la Ravascletto în loc de Cortina: cazarea.
Găsisem o variantă mai rezonabilă la Kartitsch, în Austria, așa că am mai mers puțin. După o zi întreagă prin Dolomiți, acel „mai mergem puțin” avea probabil altă definiție decât dimineața, dar avantajul era că a doua zi eram deja mai aproape de Faak.
Începusem excursia alergând după kilometri ca să termin rodajul.
Acum adăugam kilometri ca să găsim hoteluri la prețuri omenești.
Pan America, din punctul ăsta de vedere, primea o educație foarte completă.
8 septembrie - Kartitsch–Faak. De la munți la Harley-uri
Dimineața am plecat din Kartitsch spre Lienz, apoi Spittal an der Drau și Villach, iar pe măsură ce ne apropiam de Faak am See peisajul motociclistic începea să se schimbe.
După zile în care atenția ne fusese ocupată de pasuri, stânci și următorul viraj, începeau să apară Harley-uri.
Apoi mai multe Harley-uri.
Și mai multe.
Faak în perioada European Bike Week nu este un loc în care trebuie să verifici GPS-ul ca să te asiguri că ai ajuns. Îți dai seama.
Pentru câteva zile, zona din jurul Faaker See este ocupată de motociclete și motocicliști veniți din toată Europa. Găsești Harley-uri aproape standard lângă construcții în care trebuie să cauți destul de atent motocicleta de la care s-a pornit, standuri, muzică, oameni și acel fundal sonor permanent de motoare care pentru unii probabil este infernal, iar pentru ceilalți este exact motivul pentru care au venit.
După zilele din Dolomiți, atmosfera era complet diferită, dar tocmai asta făcea Faak un final atât de bun pentru excursie. Nu mai eram acolo pentru următorul pas sau următoarea succesiune de ace de păr. Eram acolo pentru motociclete și pentru oameni.
Iar frații mei din HOG puteau, în sfârșit, să-și parcheze BMW-urile și Ducati-ul printre Harley-uri și să încerce să pară că aparțin locului.
Eu eram liniștit.
Pe a mea scria Harley-Davidson.
Nu am dormit însă la Faak. Și aici am aplicat aceeași filozofie financiară care ne însoțise prin excursie: dacă poți merge puțin mai departe și găsești o cazare mai rezonabilă, mergi puțin mai departe.
Așa că seara am plecat spre Bodensdorf.
Aveam nevoie de somn.
Pentru că a doua zi nu urma să fie „puțin mai departe”.
Urma Bucureștiul.
9 septembrie - Fugi de ploaie. 1.222 km până acasă
Prognoza spunea că ploaia urma să vină peste zona Faak și nu aveam absolut nicio dorință să încep o zi de peste 1.200 de kilometri ud.
Așa că la 6:30 eram plecat.
Din Bodensdorf aveam în față drumul spre București, prin Slovenia și apoi spre România, o zi care oricum se anunța foarte lungă și pe care vremea putea s-o transforme din obositoare în foarte obositoare dacă nu plecam suficient de devreme.
Pentru o dată, graba a fost o idee bună.
După ce am trecut de Ljubljana și am continuat spre est, m-am uitat în urmă și am văzut norii aceia fioroși pe care îi lăsasem în spate. Era exact frontul de vreme de care încercasem să fug dimineața și imaginea lui undeva în urmă mi-a dat satisfacția rară că una dintre deciziile mele luate foarte devreme, înainte de cafeaua regulamentară, fusese chiar bună.
De data asta nu mai salvasem motocicleta de ploaie mutând-o sub carport.
Salvasem amândoi situația plecând la timp.
Evoluție.
De aici însă începea partea mai puțin poetică a zilei: trebuia să ajung acasă.
Peste 1.200 de kilometri într-o singură zi nu mai sunt o plimbare și nici nu prea contează cât de mult îți place motocicleta. Sunt multe ore în șa, opriri la benzinărie, aceeași poziție reluată iar și iar și distanța până acasă care scade mult mai încet decât ai vrea.
La început numeri sutele de kilometri.
După un timp începi să numeri opririle.
Mai târziu nu mai numeri nimic.
Mergi.
Și tocmai de aceea ziua asta a fost probabil testul cel mai relevant pentru Pan America.
Dolomiții îi testaseră partea distractivă. Acolo ai viraje, urcări, coborâri și permanent ceva care îți ține atenția ocupată. Chiar dacă obosești, următorul pas este la câțiva kilometri și aproape întotdeauna merită.
Ultima zi era altceva.
La un moment dat nu mai ești motociclistul aflat într-o aventură prin Europa. Ești doar un om obosit, aflat încă foarte departe de propriul pat, care încearcă să transforme cei 1.222 de kilometri de pe hartă în zero.
Într-o astfel de zi descoperi alte lucruri despre o motocicletă. Nu cât de frumos intră într-un ac de păr pe Giau și nici cât de bine arată parcată cu Dolomitii în spate, ci dacă după zece sau douăsprezece ore în șa mai poți continua, dacă poziția rămâne suportabilă, dacă protecția la vânt te ajută, dacă motorul te obosește sau îți face viața mai ușoară și, mai ales, dacă motocicleta rămâne un partener atunci când partea spectaculoasă a călătoriei s-a terminat.
Pan America nu mai trebuia să mă impresioneze.
Trebuia să mă ducă acasă.
Și m-a dus.
4.500 de kilometri mai târziu
În articolul în care povesteam cum am ajuns să cumpăr Pan America, am evitat intenționat concluziile categorice. Tocmai dădusem banii pe ea și mi s-ar fi părut puțin ridicol să declar după câțiva kilometri că este cea mai bună motocicletă din lume și că am făcut alegerea vieții mele.
Nici acum nu cred că este cea mai bună motocicletă din lume.
Nici măcar nu cred că există așa ceva.
Un GS poate face anumite lucruri mai bine. Alte motociclete sunt mai ușoare, unele sunt mai potrivite pentru off-road serios, altele poate sunt mai rafinate. Dacă pui toate specificațiile într-un Excel și începi să colorezi celulele cu verde și roșu, sunt convins că poți demonstra aproape orice.
Numai că eu nu cumpăr motociclete ca să câștig tabele.
Le cumpăr ca să merg cu ele.
Iar după aproximativ 4.500 de kilometri făcuți într-un timp foarte scurt, cred că am suficiente motive să spun că eu și Pan America ne-am cunoscut.
După toate astea, luna de miere cu motocicleta nouă ar fi trebuit să se fi terminat. Avusesem suficient timp s-o văd și în momentele în care drumul era extraordinar, și atunci când trebuia pur și simplu să înghită kilometri. Îi simțisem greutatea în cel mai prost mod posibil, în propria curte, și apoi văzusem cât de puțin mă mai gândeam la greutatea aia când motocicleta era în mișcare. Făcusem cu ea drumurile pentru care o cumpărasem și o pusesem, aproape imediat după prima revizie, la o călătorie pe care în mod normal probabil aș fi făcut-o după câteva săptămâni de acomodare.
Și concluzia mea este foarte simplă.
Am făcut alegerea perfectă.
Pentru mine.
Nu pentru toată lumea și nici nu încerc să conving pe nimeni că trebuie să-și cumpere una. Motocicletele sunt mult prea personale pentru verdicte universale, iar eu sunt probabil ultimul om care ar trebui să dea lecții despre alegeri perfect raționale, având în vedere că după atâtea comparații și argumente logice am ajuns, până la urmă, tot la Harley.
Dar poate tocmai asta îmi place la Pan America.
Îmi dă suficient din lucrurile pentru care voiam o motocicletă adventure și păstrează suficient din partea irațională pentru care eu continui să cumpăr motociclete cu inima măcar la fel de mult cât le cumpăr cu mintea.
În articolul trecut spuneam că, atunci când aleg o motocicletă, pentru mine contează și momentul acela în care ai parcat-o, faci câțiva pași și te întorci să te mai uiți o dată la ea.
După 4.500 de kilometri am ajuns acasă obosit, după una dintre cele mai lungi zile pe care le-am petrecut pe motocicletă. Am parcat Pan America, am dat jos bagajele și puteam, în sfârșit, să intru în casă.
Am făcut câțiva pași.
Și m-am întors să mă uit la ea.
Era plină de insecte, praf și toate urmele drumului pe care tocmai îl făcusem. Nu mai semăna deloc cu motocicleta curată pe care încercasem s-o salvez de câțiva stropi de ploaie la două noaptea, cu mai puțin de o săptămână înainte.
De data asta n-am mai mutat-o sub carport.
Îmi învățasem lecția.
Și, culmea, murdară îmi plăcea și mai mult.
Comentarii