Până la urmă, tot Harley

Profu'
acum 19 ore
6 min de citit

Cred că India a început să mă coste mai mult decât am calculat inițial.

Biletele au fost plătite, expediția s-a terminat, Royal Enfield-ul a fost predat, am făcut cele 11 ore cu autocarul înapoi spre Delhi, m-am bucurat nefiresc de tare de un hotel curat și am venit acasă convins că aventura „Sfânta Vacă” s-a încheiat.

Numai că nu s-a încheiat.

Pentru că undeva prin Himalaya, probabil în ziua aceea în care am făcut peste 100 km de off-road, s-a întâmplat ceva ce n-am luat suficient de în serios atunci.

Mi-a plăcut.

Mi-a plăcut foarte mult.

Și, după ce m-am întors acasă, gândul a început să lucreze.

De fapt, ideea era acolo de mult

Adevărul este că nu India mi-a băgat în cap ideea unei motociclete adventure. Cochetam de mult cu ea.

Îmi doream încă o motocicletă cu care să pot extinde aventura și dincolo de asfalt, una cu care, atunci când văd pe hartă un drum care devine din ce în ce mai subțire, să nu mai trebuiască să mă întreb dacă este asfaltat până la capăt.

Cu Harley-ul meu am mers și merg cu mare plăcere, dar există inevitabil momentul acela în care asfaltul se termină și începi să calculezi: cât mai este, cât de prost este drumul, dacă se strică mai încolo și, mai ales, dacă merită.

Eu voiam o motocicletă cu care întrebarea asta să dispară.

E drum? Mergem. Nu mai e chiar drum? Vedem noi.

Probabil că dorința asta nici măcar nu este atât de nouă pe cât credeam.

Timp de aproape 12 ani am făcut MTB și am participat la zeci, dacă nu sute de concursuri. Așa că relația mea cu pietrele, noroiul, rădăcinile și alegerea unei linii cât mai bune printr-un loc prin care un om normal s-ar întreba de ce trebuie să treacă nu a început în Himalaya.

Doar că până acum o făceam pe două roți fără motor.

În India am descoperit că este foarte distractiv și cu motor.

Periculos de distractiv, dacă mă uit acum la ce a urmat.

Înainte să plec, aveam emoții legate de off-road. Nu mai făcusem asta cu motocicleta și nu știam exact cum mă voi împăca cu ideea unei motociclete care se mișcă sub mine, pierde aderență, caută teren și trebuie lăsată uneori să-și facă treaba.

După câteva zile pe Royal Enfield Himalayan, lucrurile au început să se lege, iar ziua aceea cu peste 100 km de off-road a rezolvat definitiv problema.

Mi-am adus aminte de MTB.

Poziția, privirea înainte, alegerea trasei, faptul că nu trebuie să te lupți permanent cu ceea ce se întâmplă sub roți. Evident, o motocicletă de peste 180 kg nu este un MTB și gravitația îți explică destul de repede diferența dacă uiți lucrul ăsta, dar senzația mi-a fost surprinzător de familiară.

Când m-am întors din India nu mai aveam întrebarea:

„Oare mi-ar plăcea o motocicletă adventure?”

Aveam altă problemă:

„Bun. Pe care?”

Și aici au început complicațiile.

Problema se numește BMW GS 1300

În ultimul an vorbisem deja cu mai mulți prieteni despre motocicletele lor adventure.

Nu știu cum se face, dar aproape toți au BMW GS.

Serios.

Dacă stai suficient de mult printre motocicliști și începi o conversație despre adventure, mai devreme sau mai târziu apare un GS. De obicei mai devreme.

Și aproape toți mi-au spus același lucru:

„Este motocicleta perfectă.”

Am început să citesc, să mă uit la teste, comparații și zeci de videoclipuri. Și situația s-a complicat și mai tare, pentru că nici internetul nu părea foarte hotărât să mă ajute să găsesc ceva serios în neregulă cu GS-ul.

Tehnologie cât cuprinde, electronică, confort, motor, suspensie, echilibru, capacitate de touring și off-road. Pentru cineva ca mine, căruia îi place tehnologia, BMW-ul bifa periculos de multe căsuțe.

Poate chiar prea multe.

Pentru că, printre toate laudele, am început să aud o observație interesantă. Nu de la un singur om și nu neapărat spusă ca o critică.

„Este atât de bună încât trebuie doar să ai încredere în ea.”

Unii mi-au descris senzația că motocicleta filtrează atât de bine ceea ce se întâmplă sub tine încât nu mai simți drumul în același fel. Alții spuneau că alte motociclete, KTM fiind un exemplu care apărea frecvent, sunt poate mai puțin „perfecte”, dar au mai mult caracter și pot fi mai distractive.

Și aici m-au pierdut.

Sau, mai exact, aici m-au pus pe gânduri.

Dar eu vreau o motocicletă perfectă?

În mod normal, răspunsul meu ar trebui să fie simplu:

Da.

Îmi place tehnologia. Îmi plac lucrurile bine gândite. Îmi plac sistemele care funcționează, gadgeturile, electronica și soluțiile tehnice inteligente. Din punctul ăsta de vedere, GS-ul și cu mine ar fi trebuit să ne înțelegem foarte bine.

Numai că există și cealaltă parte a mea.

Partea care merge de ani de zile pe Harley.

Și aceea nu caută neapărat perfecțiunea.

Vreau să simt drumul. Vreau să simt că eu fac ceva acolo, nu doar că motocicleta rezolvă totul pentru mine. Vreau feedback, vreau caracter și vreau să mă dau jos de pe ea cu senzația că ne-am distrat împreună.

Știu că „distractivă” este un cuvânt extrem de vag când vorbești despre o motocicletă.

Ce înseamnă, de fapt?

Mai rapidă? Nu.

Mai performantă? Nu neapărat.

Mai bună? Nici atât.

Cred că înseamnă pur și simplu că îți vine să te mai dai o dată.

La MTB știam foarte bine senzația. Termini o coborâre, ești obosit, poate te dor mâinile și primul gând este să mai urci o dată ca s-o cobori din nou.

Cam asta căutam.

Mai era însă o problemă. Sunt urâte.

Aici o să pierd probabil jumătate dintre posesorii de adventure care au rezistat până la paragraful acesta.

Dar asta este.

Mie motocicletele adventure mi se par urâte.

Aproape toate.

Știu, designul este complet subiectiv. Ce îmi place mie poate să vi se pară vouă îngrozitor și invers, iar eu nu încerc să stabilesc aici vreun adevăr universal despre frumusețea motocicletelor.

Dar pentru mine designul contează.

Mult.

Vreau să mă uit la motocicletă după ce o parchez.

Și dintre motocicletele adventure exista una singură la care mă uitam și mă gândeam:

Da, pe asta aș putea s-o văd în garaj.

Harley-Davidson Pan America.

Să nu mă înțelegeți greșit. Pan America nu este, în ochii mei, la fel de frumoasă ca un Harley clasic. Nici pe departe.

Dar dintre adventure?

Pentru mine, este cea mai frumoasă.

Și aici rațiunea a început să aibă o problemă serioasă.

GS sau Pan America?

O perioadă am pendulat constant între ele.

BMW GS era alegerea extrem de logică. O motocicletă matură, rafinată, plină de tehnologie și cu o reputație construită în foarte mulți ani.

Pan America venea însă cu altceva.

Venea cu ceva ce îmi era familiar.

Nu pentru că seamănă cu Harley-urile clasice - nu seamănă - ci pentru că, dincolo de forma de adventure, pentru mine rămânea un Harley.

Iar eu sunt îndrăgostit de Harley-Davidson de când mă știu.

Așa că am continuat să întreb prietenii, să citesc, să mă uit la videoclipuri și să ascult toate argumentele.

Și chiar vreau să le mulțumesc prietenilor mei care au avut răbdare să-mi explice de ce GS-ul lor este minunat, ce face bine, ce face mai puțin bine, ce le place și ce ar schimba.

Toate informațiile au fost extrem de valoroase.

M-au ajutat foarte mult să-mi cumpăr Pan America. :)

Probabil nu acesta era rezultatul pe care îl urmăreau cu toții, dar le mulțumesc oricum.

Și ieri a venit

Ieri mi-am primit motocicleta.

Harley-Davidson Pan America Limited.

Și sunt foarte încântat.

Deocamdată nu o să vă spun cât de extraordinară este, cât de bine merge sau că am făcut alegerea perfectă, pentru simplul motiv că încă nu știu.

Tocmai am primit-o.

Urmează să ne cunoaștem.

Și, dacă am învățat ceva din India, este că prima impresie despre o motocicletă poate să se schimbe destul de mult după ce dispare asfaltul.

Mulțumesc și echipei Harley-Davidson București pentru tot suportul și pentru că au făcut ca procesul să fie atât de simplu și rapid.

Acum rămâne partea importantă.

Să o murdăresc.

Pentru că ar fi destul de penibil să-mi cumpăr o motocicletă adventure după ce m-am întors din Himalaya și să o țin numai pe asfalt.

Dacă mă uit în urmă, alegerea pare acum mult mai simplă decât mi s-a părut în lunile în care am tot întors problema pe toate părțile.

Probabil că GS-ul ar fi satisfăcut mult mai bine partea mea îndrăgostită de tehnologie și perfecțiune inginerească.

Probabil că există motociclete mai ușoare pentru off-road.

Probabil că există unele mai rapide, altele mai simple și altele pe care mi-ar fi mai puțin milă să le scap pe pietre.

Dar motocicletele nu le cumpărăm întotdeauna cu Excel-ul.

Cel puțin eu nu pot.

Trebuie să existe ceva care să mă facă să mă întorc și să mă uit la ea după ce am parcat-o. Ceva care să nu fie perfect, poate, dar care să-mi dea senzația că vreau să plec undeva cu ea.

India mi-a arătat că vreau să continui și atunci când se termină asfaltul.

MTB-ul îmi demonstrase cu mult timp în urmă că îmi place să mă joc prin pietre și noroi.

Iar Harley-istul din mine probabil luase decizia înainte ca partea rațională să termine toate comparațiile.

Așa că, până la urmă, rebelul din mine nu prea avea cum să cumpere altceva.