E bine. E bine, bine!
„Opriți timpul” ediția a XII-a, aproximativ 2.200 km, șapte zile și un mulțumesc pe care nu vreau să-l mai amân.
În ultima zi a ride-ului „Opriți timpul”, pentru prima dată numele nu mi s-a mai părut doar inspirat.
Mi-aș fi dorit să pot opri timpul.
Nu metaforic. Nu ca într-un text despre cât de repede trece viața. Mi-aș fi dorit să pun mâna pe el, să-l trag înapoi doar câteva minute și să schimb o singură întâmplare.
Atât.
În ultima zi, Om Bun a făcut accident cu motocicleta.
Este cu noi, se recuperează și are aceeași voință pe care i-o știm. Dar n-a scăpat doar cu niște julituri bune de povestit la o bere. Sunt oase rupte, luni de recuperare și o pauză forțată de la motocicletă.
Așa că vreau să spun de la început un lucru important:
Acesta nu este un text de rămas-bun.
Din fericire, nici nu are de ce să fie.
Este un mulțumesc spus la timp.
În fiecare an, în luna mai, plecăm la drum doar noi, băieții din H.O.G., Hai Huienii.
Este deja o tradiție. Un fel de sărbătoare mobilă, ținută pe Harley, cu bagaje prea multe, glume și mai multe și un traseu pe care îl aflăm, de obicei, suficient de târziu cât să nu mai avem timp să protestăm serios.
În spatele acestor ieșiri este Om Bun.
El le-a început.
El le pregătește.
El caută drumurile, locurile neobișnuite, cazările, muzeele despre care nu știa nimeni, sanatoriile în care ajungem de bunăvoie și cramele din care plecăm întrebându-ne cum de n-am auzit mai devreme de ele.
Pe hârtie, Om Bun organizează un ride.
În realitate, adună oameni.
Sunt destui cei care pot pune câteva puncte pe o hartă. Mai puțini sunt cei care reușesc să transforme niște motocicliști diferiți într-o gașcă ce așteaptă luna mai ca pe o sărbătoare.
Om Bun este omul care îți mulțumește și când îl înjuri.
Este primul care sare să ajute și ultimul care se gândește la el. Iar atunci când lucrurile devin grele, încurcate sau aproape imposibile, își pune expresia aceea calmă și spune din tot sufletul:
- E bine. E bine, bine!
Uneori o spune atât de convins, încât începi să-l crezi.
Alteori știi foarte bine că nu e chiar bine, dar parcă îți vine să tragi aer în piept și să mai încerci o dată.
Circulă un citat, cu autor incert, care spune că oamenii buni îți oferă fericire, cei răi experiență, cei mai răi te învață lecții, iar cei mai buni îți dau amintiri.
În engleză, finalul sună simplu: „Best people give you memories.”
Om Bun face parte din ultima categorie.
Și nu sunt mulți oameni despre care pot spune asta.
Ca în fiecare an, și ride-ul acesta avea să fie atipic.
Am plecat dimineața devreme, cu evacuările tulburând liniștea unei zile de luni, spre primul obiectiv: Muzeul Ceasului din Ploiești.
Da, Muzeul Ceasului.
Nu o terasă.
Nu un pas montan.
Nu un magazin de accesorii moto.
Un muzeu.
Și a fost exact ce trebuia.
Muzeul „Nicolae Simache” este singurul muzeu din România dedicat exclusiv măsurării timpului. A fost înființat în 1963, iar printre piesele sale cele mai vechi se află două ceasuri astronomice de masă din 1544 și 1562. Colecția include și ceasuri legate de personalități precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu și Regele Carol I.
Este genul de loc despre care prea puțină lume știe și pe lângă care poți trece de zeci de ori fără să bănuiești ce se află înăuntru.
Trăim într-o perioadă în care AI-ul ne dă răspunsuri înainte să terminăm întrebarea sau corectează articole ;), telefonul ne spune unde să virăm, iar orice pauză mai lungă de câteva secunde ni se pare pierdere de vreme.
Avem mereu impresia că trebuie să ajungem undeva.
Mai repede.
Mai eficient.
Mai mult.
Și, în goana asta după următorul lucru, uităm uneori să ne bucurăm de cel în care ne aflăm deja.
Poate tocmai de aceea era potrivit ca ride-ul „Opriți timpul” să înceapă într-un muzeu plin de mecanisme create să măsoare exact lucrul pe care noi încercam, măcar pentru o săptămână, să-l încetinim.
Mai exista însă un detaliu.
Era luni.
Iar muzeul era închis.
Cel puțin în teorie.
În practică, Om Bun făcuse o magie, iar muzeul s-a deschis special pentru noi.
Cum? Păi, dacă e magie, de unde să știu?
Putem doar bănui că Om Bun găsește uneori uși acolo unde restul dintre noi vedem doar programul lipit pe ele.
Ne-am plimbat printre pendule, mecanisme, cadrane și ceasuri care măsuraseră viețile unor oameni dispăruți cu mult înainte ca noi să pornim primul Harley.
Pentru câteva ore, chiar am oprit timpul.
Sau, cel puțin, am încetat să ne mai grăbim.
De la mecanisme fine la nămol din belșug
După ce ne-am minunat de Muzeul Ceasului, am plecat spre Techirghiol.
Da, ați citit bine.
Spre sanatoriu.
Ne-am amuzat pe drum că aceasta era doar o probă pentru perioada în care vom fi moși și chiar vom avea nevoie de tratamente.
Un fel de vizită tehnică în viitor.
Ajunși acolo, am fost preluați de asistente și trântiți în diverse forme de nămol.
La propriu.
Baie cu nămol, tratamente cu nămol, masaj cu nămol, piscină, apă sărată și suficientă terapie cât să nu mai știm dacă veniserăm într-un ride sau fuseserăm internați în grup.
Dincolo de glumele noastre, Techirghiolul are o tradiție balneară serioasă, construită în jurul apei sărate și al nămolului sapropelic. Sanatoriul folosește aceste resurse în proceduri de recuperare și poate trata zilnic un număr foarte mare de pacienți.
Noi am tratat momentul cu demnitatea specifică unor bărbați maturi ajunși în nămol până aproape de gât.
Adică am făcut glume.
Multe.
După o seară de sanatoriu, am dormit de am bubuit.
Poate că nămolul funcționează.
Poate că eram doar obosiți.
Poate că, după o anumită vârstă, o zi de tratament începe să sune mai bine decât vrem să recunoaștem.
A doua zi ne-am urcat pe motociclete și am pornit spre al doilea obiectiv medical al excursiei: Domeniile Averești.
Aici tratamentul se administra în pahare.
Drumul până acolo a fost spectaculos, exact genul de drum pe care Harley-ul nu se grăbește, ci curge. Curbe lungi, sate, dealuri și acel ritm în care coloana începe să respire ca un singur animal mare și gălăgios.
Iar când am ajuns la Averești, recunosc că mi-a tăiat puțin răsuflarea.
Nu credeam că avem așa ceva în România.
Povestea modernă a domeniului începe în 1874, când Ștefan Negruzzi și oenologul francez René Faure au început să dezvolte podgoria. Astăzi, Domeniile Averești lucrează aproximativ 650 de hectare de viță-de-vie și dețin cea mai mare suprafață cultivată cu Busuioacă de Bohotin din țară.
Șase sute cincizeci de hectare.
Asta nu mai este o vie pe lângă casă.
Este un teritoriu.
Uneori, România are obiceiul să ascundă lucruri extraordinare în locuri despre care vorbim prea puțin. Le căutăm prin Franța, Italia sau Spania, apoi descoperim că le aveam aproape și că nu ne-am făcut timp să le vedem.
Motocicletele au rămas parcate pentru noapte înainte să apară paharele.
Țin să precizez asta, pentru că noi iubim caterinca, dar ținem și la ideea de a ne întoarce întregi acasă.
Am petrecut o seară minunată la cramă.
Este un loc care merită vizitat, nu doar pentru vin, ci și pentru dimensiunea, atmosfera și povestea lui.
A treia zi am pornit pe traseul:
Domeniile Averești – Baia – Ciprian Porumbescu – Cacica – Marginea – Sucevița – Câmpulung Moldovenesc.
Un drum extraordinar.
Exact ce trebuie pentru Harley și Hai Huieni: suficient de lung încât să simți ziua, suficient de variat încât să nu intre mintea pe pilot automat și presărat cu opriri pe care nu le-ai fi pus singur pe hartă.
Baia este considerată prima capitală a Moldovei medievale și unul dintre cele mai vechi centre urbane ale regiunii. Aici se păstrează ruinele unei mari catedrale catolice ridicate la începutul secolului al XV-lea și tot aici s-a purtat, în 1467, celebra bătălie în care Ștefan cel Mare a înfruntat armata regelui Matia Corvin.
Astăzi treci prin Baia fără ca locul să strige după atenție.
Dar sub liniștea lui stau povești cu domnitori, armate, foc și începuturile unei țări.
Apoi am ajuns la Ciprian Porumbescu.
Muzeul memorial a fost deschis în 1971 într-o clădire boierească din secolul al XVIII-lea. Înăuntru se păstrează obiecte originale care i-au aparținut compozitorului: pianul, violoncelul, tocul viorii, fotografii și chiar albumul oferit Bertei Gorgon, una dintre prezențele importante din viața lui.
Sunt obiecte simple.
Dar când știi cine le-a atins, tăcerea lor începe să spună o poveste.
La Marginea, negrul ceramicii tradiționale nu vine din vopsea, ci dintr-un procedeu de ardere cu foarte puțin oxigen, care schimbă culoarea lutului. Tehnica aceasta, păstrată de meșterii locului, transformă obiecte simple în unele dintre cele mai ușor de recunoscut produse artizanale ale Bucovinei.
Sucevița a schimbat din nou registrul.
Mănăstirea face parte din ansamblul bisericilor pictate din Moldova înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO. Pictura ei interioară și exterioară datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar reprezentarea „Scării Sfântului Ioan Sinaitul” este una dintre imaginile care o fac aparte în cadrul ansamblului.
Iar la Câmpulung Moldovenesc am ajuns la Muzeul Arta Lemnului, înființat în 1936 și considerat singurul muzeu etnografic din România dedicat exclusiv obiectelor din lemn. Mobilier, unelte, obiecte de cult și lucruri folosite în viața de zi cu zi arată cât de multe putea construi omul când avea la îndemână lemn, pricepere și răbdare.
Într-o singură zi trecuserăm prin istorie, muzică, sare, lut, frescă și lemn.
Între ele, Harley-urile își vedeau de treabă.
Spre Borgo Pass și localitatea despre care a întrebat Eva
În ziua următoare, traseul a fost:
Câmpulung Moldovenesc – Pasul Tihuța – Spermezeu – Lăpuș.
Pasul Tihuța urcă la peste 1.200 de metri și leagă Bucovina de Transilvania. În literatură, locul a devenit celebru sub numele de Borgo Pass, poarta imaginară spre castelul contelui Dracula din romanul lui Bram Stoker - cu atât mai interesant cu cât scriitorul, cel mai probabil, nu a ajuns niciodată aici.
Pe motocicletă, însă, literatura rămâne în fundal.
În față ai curbele.
Aerul se răcește, pădurea se apropie de drum, iar coloana se întinde și se strânge după fiecare viraj. Harley-ul nu este construit să fugă printr-un pas montan. Este construit să-l savureze.
Apoi a venit Spermezeu.
Prima localitate despre care a întrebat Eva.
Nu dezvoltăm.
Și blogul are limite.
Totuși, numele are o istorie mult mai respectabilă decât glumele noastre. Localitatea este atestată documentar încă din 1456, sub forma „Ispanmezew”, nume tradus prin „Câmpul Comitelui”.
Vedeți?
Cultura salvează orice conversație.
Seara am ajuns la Lăpuș, după încă o zi în care drumul fusese obiectiv în sine, nu doar distanța dintre două cazări.
Etapa următoare a fost una dintre cele mai încărcate:
Lăpuș – Cavnic – Baia Sprie – Sighetu Marmației – Săpânța – Teceu Mic – Negrești-Oaș – Livada – Apa.
La Cavnic, un monument înalt de peste șapte metri, cunoscut drept Stâlpul Tătarilor, amintește de anul 1717, când localnicii au oprit o incursiune tătară. Inscripția lui spune, în esență: „Până aici au ajuns tătarii.”
Scurt.
Clar.
Fără prezentări PowerPoint.
La Baia Sprie, Lacul Albastru s-a format prin prăbușirea unor vechi lucrări miniere. Apa își poate modifica nuanța în funcție de lumină, sezon și concentrația mineralelor provenite din rocile fostei mine.
Sighetu Marmației tocmai marcase, în mai 2026, 700 de ani de la prima atestare documentară, datată în 1326. Orașul și-a început seria aniversară pe 14 mai, cu doar câteva zile înainte ca traseul nostru să treacă pe acolo.
Șapte sute de ani.
Iar noi treceam prin mijlocul lor cu motoarele pornite, grăbiți doar cât să nu pierdem următoarea poveste.
La Săpânța, timpul este povestit altfel.
Stan Ioan Pătraș a realizat prima cruce pictată și însoțită de un epitaf în versuri în 1935, punând bazele a ceea ce avea să devină Cimitirul Vesel. Astăzi sunt sute de cruci colorate care povestesc viețile oamenilor cu sinceritate, umor și, uneori, o ironie foarte apropiată de felul în care ne amintim între noi.
Nu este un loc care ia moartea în râs.
Este un loc care refuză să lase întreaga viață a unui om redusă la ultima lui zi.
A fost una dintre zilele acelea în care România se schimba după fiecare indicator.
O mină.
Un oraș de 700 de ani.
Un cimitir care povestește vieți.
O casă veche.
O poartă.
O cruce.
Și, între toate, kilometri de drum pe care gașca își găsea ritmul.
În ziua următoare am mers pe traseul:
Apa – Huedin – Horea – Câmpeni – Turda.
Turda nu înseamnă doar salină.
Aici se află și castrul roman Potaissa, construit pentru Legiunea a V-a Macedonica și considerat unul dintre cele mai importante monumente militare romane de pe teritoriul României.
Am înnoptat într-un loc haiducesc.
Nu știu cum să-l descriu fără să-i stric farmecul. Pot spune doar că am avut o seară ca în povești, exact așa cum trebuia să fie ultima seară înainte de drumul spre București.
Gaz.
Prieteni.
Povești.
Caterincă.
Toate căsuțele de pe tricou erau bifate.
Unele seri nu trebuie explicate prea mult.
Cei care au fost acolo știu.
Iar cei care n-au fost vor crede oricum că exagerăm.
Apoi a venit ultima zi.
„Opriți timpul.”
Așa se numea ride-ul.
Și aș fi dat orice să pot face exact asta.
Să opresc timpul.
Să-l dau înapoi câteva minute.
Să mut o motocicletă, o secundă, o decizie sau orice ar fi trebuit mutat pentru ca accidentul să nu se întâmple.
Dar timpul nu are manetă de ambreiaj.
Nu-l poți ține la punctul de patinare până te hotărăști încotro mergi.
Om Bun a făcut accident.
Este recuperabil, are o voință de fier și, după cum îl știm, probabil că în mintea lui deja calculează cât mai durează până se poate urca din nou pe motocicletă.
Să nu se grăbească.
Oasele au propriul lor calendar și, de data aceasta, nici măcar Om Bun nu poate negocia programul.
Iar când va trece prin următorul control de securitate și va începe să piuie scannerul, noi vom ști adevărul:
Aparatul i-a detectat voința de fier.
Restul sunt detalii medicale.
Hai Huienii sunt o gașcă pestriță.
Oameni diferiți, cu meserii diferite, caractere diferite și talente care nu apar întotdeauna în fișa oficială.
Unul știe să repare.
Altul știe să organizeze.
Unul te face să râzi exact când nu credeai că mai ai chef.
Altul tace și rămâne lângă tine.
Nu suntem legați pentru că suntem la fel.
Suntem legați tocmai pentru că fiecare aduce altceva.
Sunt oameni pe care știi că te poți baza atunci când este bine.
Glumesc.
Mai ales când este rău.
Un grup adevărat nu se vede doar când motocicletele stau frumos aliniate în fața hotelului și toată lumea ridică paharele pentru fotografie.
Se vede când planul se rupe.
Când apare problema.
Când caterinca se oprește pentru câteva minute și fiecare înțelege că trebuie să fie acolo.
Accidentul nu a creat gașca.
Doar a arătat-o.
Om Bun, îți mulțumesc.
Pentru muzeele deschise lunea.
Pentru nămolul în care ne-ai băgat de bunăvoie.
Pentru cramele despre care nu știam că există.
Pentru drumurile care nu par logice pe hartă, dar capătă sens imediat ce ajungem pe ele.
Pentru Baia, Cacica, Sucevița, Tihuța, Spermezeu, Săpânța și toate celelalte locuri pe lângă care poate am fi trecut fără să oprim.
Pentru telefoane, rezervări, schimbări, calcule și toate lucrurile nevăzute pe care noi le descoperim abia când ceva nu merge.
La tine, de cele mai multe ori, merge.
De aceea ni se pare simplu.
Îți mulțumesc pentru că ai avut grijă întâi de ceilalți și abia apoi de tine.
Acum este rândul nostru să avem grijă de tine.
Motocicleta poate să aștepte.
Drumurile nu pleacă nicăieri.
Iar locul tău în coloană rămâne acolo.
Nu putem opri timpul.
Putem însă să-l umplem cu oameni, drumuri și zile pe care el nu reușește să le șteargă.
Tu ai făcut asta pentru noi, an după an.
Recuperează-te.
Fără grabă.
Noi păstrăm locul.
E bine.
E bine, bine!
Iar vouă, celor care citiți, vă las o întrebare:
Cine este omul căruia îi datorați unele dintre cele mai frumoase amintiri?
Spuneți-i acum.
Mulțumirile nu ar trebui păstrate pentru ziua în care ne-am fi dorit să putem da timpul înapoi.
Comentarii